NĂLUCĂ

 În noaptea asta, dinspre seară,

îmi ești năluca dintr-o vară.

În seara asta înspre noapte,

te nălucesc cu năluciri de șoapte.

Îmi bate vântul în fereastră...

Te rog nu fi cu mine atât de aspră,

și nu-mi mai judeca singurătatea.

Dă-mi doar iubirea asta și iertarea.

Iertarea ta, nălucă vie!

Iubirea mea? De somn să-ți fie...

Îmi bate în fereastră vântul...

E cântecul ce mi-a cuprins pământul;

pământul meu cel de o palmă,

proptit în dorul tău ce se destramă.

E liniște, acum, în casa asta stinsă...

Doar vântul care-mi cântă la fereastră.

Da. Îmi ești năluca dintr-o vară,

în seara asta lungă dinspre noapte,

și te cuprind cu năluciri de șoapte.

Ce poticnire a timpului în loc!...

Ce mult e rece, ce des e cald,

cum arde tot și cât mult foc!...

Deschid fereastra... Respir...

Că nu mai pot și nu am loc.

Cu Dumnezeu încerc să fac un troc:

„Mai lasă-mi, Doamne, zile, nopți și vise,

în năluciri trecute, cu șoapte calde, stinse.

Mai lasă-mi, Doamne, doruri multe

și vântul să mă mângâie pe frunte,

pân' mă adun să pot să urca pe punte,

și-am să vâslesc în locul lui Charon,

să se odihnească, doar! Că-i și el om.

Și-am să vâslesc vorbind cu el...

El serios, eu... mai defel.

Și-am să vâslesc tăcând apoi...

Doar vântu-n suflet...

Iar peste mine... ploi.”