După-amiezi cu ploaie... Toamnă devreme. Un soi de singurătate asumată, totuși, în spații umbroase unde se mai încearcă iluminări prin culori de trăiri frumoase chiar dacă pentru scurtă durată. Conform, parcă, zicerii: scurt dar intens. Alături de naivii frumoși, hop, încă, și eu!... Mă simt, oarecum, așa, într-un fel (de-al dracului nu vreau a scrie legat "într-un " și "într-o", uite așa!) ocrotit, parțial înțeles... E bine și așa... Dar tot nu pot să mă extrag din mlaștina dezamăgirii -generale!- la care contribui și eu cu regretele mele adunate. Unele profunde. Inacceptabil.
În singurătatea mea -asumată!- caut, prin puterea gândului, să-i strig Copilului (cum "strig" și celorlalți tineri care-mi stau încă prin preajmă) : "Uită-te în jur.!Vezi, și nu te opri! Mergi înainte!" Numai că, "mersul ăsta înainte" este atât de diferit de la om la om! Doar că, pentru un Artist autentic rămâne vital.
Și cum să nu te prăbușești sub apăsarea tristeții când ți-e dat să vezi cum vlăstarelele de pe lângă tine iau în râs tocmai viața în esența ei. Fără, însă, a-l înțelege pe Zorba Grecul. Cartea, oricum, este greu de citit. Cere timp și dorință. Filmul... e posibil să li se pară vetust. Iau în râs lumea, iau în râs propria lor menire complăcându-se în realitatea sordidă a cotidianului facil, gri-înconjurător.
Dar... EU, NU. Eu merg înainte! Am învățat. Cu ochii, cu urechile, cu mintea, cu sufletul și inima. Înainte! Iar când nu pricepeam întotdeauna, reușeau ceilalți să mă ajute să înțeleg. Chiar dacă, într-un relativ final, și asta contribuia la creșterea decepției și -periculos!- a încrederii în oameni.
Nu mai am încredere in oameni? Atunci cum de mai fac ceea ce mai fac? Nici eu nu știu... Știu doar că redescopăr egoismul ca formă de salvare. Mai păcătuiesc permițând și altor egoiști să-mi tulbure egoismul meu cu egoismul lor. E ca scărpinarea porcului pe burtă. Îți cade bine. Până la urmă, suntem mai înrudiți cu porcul decât cu maimuța și tot ai lui Dumnezeu suntem, iar pentru asta El nu se supără. Ne scarpină spunându-ne legende frumoase cu Adam și Eva, cu pomul cunoașterii, cu mărul și ispita, cu frunza și toamna păcatului originar. Oameni suntem și greșelior supuși... Nu?
Și, totuși, e dreaptă și corectă afirmația unui ilustru chirurg, o somitate în materie, care, întrebat fiind ce consideră a fi cel mai dureros lucru care i s-ar putea întâmpla în viață, a dat un răspuns sec, profund, trist, sincer, implacabil, definitiv cât să cuprindă adevărul: "Să ajungi să fii condus în viață de unul mai prost decât tine." M-a urmărit -de ani buni!- acest adevăr. Mă urmărește și acum. Îl văd!... Iar groapa dezamăgirii crește ca o groapă de obuz în care mai cade un trotil. Tristețea apasă. Cred că nu ai cum să mai lupți cu prostia. Poate doar ignorând-o. Din cauza asta nu mai cred în nici un fel de miting. Nici pentru câini, pisici, prostituție, nici pentru aur, pensii, salarii ori șomaj. Nu. Nici de protest, nici de susținere. Nici "spontan", nici organizat. Însă, Artistul (autentic!) are mai puțin dezvoltat exercițiul ignoranței. Din păcate.
In după-amiezile mele ploioase cu toamnă în suflete -iar!- și în nopțile burând a iarnă timpurie, vorbind, singur, în gând, cu Copilul, am înțeles că fiecare Om își are propriul lui Incubus. Al meu, se pare, a devenit imaginea cuprinzătoare a mizeriei. Mizeria de viață. Asta pe care am ajuns s-o trăim imaginând "viitor de aur" amăgindu-mă conștient că mâine va fi mai bine decât zi. Nu, nu e bine! Nu! Și observ generația asta pe care am pariat cândva cu optimism; un procent îngrijorător de habarniști. Inconștienți sau conștienți kamikaze? Nu, nu pot fi niște kamikaze. Niponii au avut și au un spirit, o noblețe, un crez mult prea profund pentru a ni-l putea însuși, noi, ca pe un îndreptar de onoare. Așa că, sunt doar niște banali, lunatici indolenți, care habar n-au pe ce lume trăiesc complăcându-se în a vegeta holbându-se zilnic și nocturn, ore întregi, la ecranul calculatorului unde se derulează, în avalanșă, jocuri stupide care, cică, "antreneză creierul" când, de fapt, îl aplatizează, îl transformă într-o masă inertă și netedă. Corpurile, trupurile lor tinere se vlăguiesc transformându-se în păstăi scofâlcite și îmbătrânite, uscate înainte vreme de energia tinereții. Energia care ar trebui să le dea forța și bucuria de "a merge înainte"...
Din păcate, Incubusul lor este tot mai urât și plin de satisfacție sadică deoarece și-a găsit sursa de hrană pentru a se dezvolta periculos.
Cine e ori ce e un "incubus"?
Îl știm cu toții dar nu dorim să ni-l recunoaștem. Tot din păcate. Să-i zicem "drăcușorul-drac" ce ne stă în cârcă, pe creier, pe suflet, în inimă, apăsând tare, astfel încât să nu putem avea nopțile cufundate în vise liniștite și colorate, nici viața înconjurată de calități umane suficiente încât mersul înainte să redevină imboldul suprem. Incubus-ul iubește mult paiul și bârna din ochi, capu-n gard, ranchiuna, prostia, fudulia, invidia, prostul gust, aroganța, infatuarea, delațiunea, josnicia, autosuficiența, trădarea... Balonul uriaș a ceea ce, generic, am ajuns a numi, dezamăgire...
'tu-i incubusul ei de stare!!!
N-am știu bine niciodată cât de anevoios este drumul înainte... Acum știu... Mă odihnesc... Nu mult! Puțin. Tot mai puțin... Și merg mai departe. Plec... Merg... Înainte.
Afară e toamnă. Devreme. Toamna mai vii... Dar mai și pleci. Până nu-i prea târziu, și să te prindă omătul mare uimit de ce ți se întâmplă. Pleci luând cu tine dragostea de viață și de Oameni... Plecarea e motivul căutării dar și al dezamăgirii că ceea ce cauți găsești atât de greu și atât de rar... Tot mai rar... "Da, e vremea de plecare!" - îmi strigă-n ureche Incubus-ul meu. În mine râd satisfăcut de o ușoară victorie... Urechea la care mi-a strigat Incubus-ul meu... ha, ha, ha... e surdă... Nu-i nostim?... Toamna e aproape aici. Este. Vine iarna. Omăt.
