În parcul larg al sufletului meu,
mă plimb tăcut ca prin grădina Ghețimani.
În parcul larg al sufletului tău,
te văd plimbându-te printre platani.
O inimă îți bate-ntr-un roșu aprins,
o alta-n verde - negru necuprins?
Deși par două e doar una!
Cum ziua, soarele și noaptea, luna.
La mine-n parc copacii s-au cam desfrunzit,
aleile pe rând, încet, s-au pustiit...
Ne plouă peste tot cu fulgi mari de zăpadă,
în lacrimă de iarnă ca nimeni să ne vadă...
Și fulgeră cu dor între lumini aprinse,
iar tunetul e surd peste tăceri nestinse.
La tine în grădină s-a copt un pom cu mere
și-a dat în must ciorchini cu gust nebun de pere.
Grădina ta e vie și parcul meu pustiu,
prin Ghețimani de treci eu n-am cum să mai fiu.
Sunt rătăcit pe-aleile din parcul meu tăcut
acum, ca ieri, și mâine și cum am mai făcut.
Ce-ți spun, de fapt, e un cânt: colindul meu tăcut.
Din brad ne cade steaua,
Din cer s-aprinde luna
Din ochi ne plânge bruma,
Din mâini ne fuge lumea...
Răsare inima cântând în soare,
Cu zâmbetu-nghețat în floare.
Colind pustiul și speranța,
Colind cu moartea și cu viața!...
În parcul sufletului meu
cu mine sunt... și numai eu.
