GÂND RĂTĂCIT

Privesc la viața mea, așa,
ca și cum mâine ar trebui să plec.
Privesc prin geamul cenușiu de ploaie
și gându-mi fuge în lacrima ce cade,
în clipa amorțită și-n dorul de-altădată.
Îmi fuge ca nebunul,
îmi fuge rătăcit ca-n mine să se-ntoarcă
frumos, și bun, și rău, și zămislit.
Îmi sorb cafeaua-n apatie
și-mi sprijin capul în bărbie,
nedumerit de ziuă, de noapte,
de tot ce-o să mai fie.
Mă frâng în mine iar...
Și iar... și iar... și iar...
Din nou să mă descopăr.
Cu rătăciri printre meandre
îmi tulbur inima în simțuri
ce nu le-am bănuit să fie.
Privesc acum prin geamul "cuștii" mele...
Și totu-i alb...
Și liniște în jur...
Dar știu că nu e raiul din legende,
ci doar o casă de nebuni.
Și plâng a resemnare asumată
spunând copilului: " Mă iartă..."
Iar viața mea acum privită
- prin geamul cenușiu de ploaie -
e doar un gând și-o rătăcire mută,
de spaima vieții mele petrecută
într-un taifas de clipă prelungită
cu moartea-mi albă, cinică iubită...
De nepăsarea mea, copile, tu mă iartă,
de golul rătăcirilor trecute
în lumea trist-a viselor pierdute...
Însă-ntr-o zi voi reveni!
Vom râde iar și vom înnebuni
de drag, de dor, de soare și de ploi...
Dar până atunci mai am o dată de murit
și încă o dată iar de-nviat
în gândul meu prin stele rătăcit.

DRAGĂ MAMĂ

Dragă Mamă, Mamă bună, Mamă mică,

la tine acolo în Univers cred că e bine și cald.

La mine, aici, e așa și așa și nicicum, cu destulă jale...

Și știu că tu mă vezi

și mai știu că ți-e dor de mine 

cum și mie mi-e un dor nebun de tine.

Dar chiar dacă ai vrea -și simt!- atât de mult,

încă nu pot veni la tine-n Univers.

Nici măcar în vizită.

Nu mă mai chema atât de tare

că prea e mare durerea în mine

și prea îmi ard ochii de zâmbetul tău chinuitor.

Te rog, de acolo din Univers, că tot ești sus,

ajută-mă să văd cărările vieții 

ca să mă scoată la drum...

Drumul meu, cel despre care de atâtea ori am vorbit.

Eu.Tu doar ascultându-mă 

tăcută și atentă la cafeaua ta zilnică.

Te rog, Mamă dragă, Mamă bună, Mama mea,

nu mă certa că ajung atât de rar, cu flori și lumânare,

la întâlnirea cu tăcerea ta veșnică.

Sunt departe mereu pe cât de aproape te simt în mine.

Dar știu că tu mă înțelegi dincolo de cuvinte și tăceri.

Și mă aștepți liniștită, întotdeauna acolo, în câmpul rece...

Mama mea dragă, la tine în Univers

e mult mai bine decât la mine-n ne-nțeles...

Însă, te rog, nu mă mai chema!...

Sau cheamă-mă... Că doar ți-e dor și înțeleg,

dar nu mă mai trage de mâini așa tare.

E prea sus iar eu mai am de lucru jos...

Ceva ce ține de datoria pe care tu m-ai învățat că trebuie

mereu, s-o înțeleg, mereu s-o împlinesc.

Deci, jos, aici, pe acest pământ,

unde pașii mei se plimbă-n amintiri

iar coridoarele lor îmi sunt potecile pe care bântui

căutându-te, Iubire, jos, aici, e încă rostul meu...

Mama mea dragă, Mama mea isteață, Mama mea îndrăzneață,

tu bea-ți cafeaua în fiecare dimineață

și-n fiecare după-amiază cu Dumnezeu

și El îți va spune de darurile Lui către mine,

de crucea dată s-o port...

Și încă nu am ajuns în vârf de deal, Mamă, încă nu!

Așa că, te rog, nu mă mai chema

mai repede de apus ori de soroc.

Ajută-mă, însă, ajută-mă să-mi duc darul-cruce

cu greutatea dorului, cu speranța iubirii,

cu sentimentul datoriei, cu nevoia schimbării,

cu pasiunea dragostei, cu bucuria vieții.

Ajută-mă, Mamă tăcută, Mamă iertătoare, Mamă bună

și îți promit că într-o zi ori într-o seară

vom bea cafeaua ta în Univers. Toți trei!

Eu, Tu și Dumnezeu...

Până atunci, Mamă, ajută-mă din Universul tău,

aici, pe pământ... Așa cum mă ajutai când eram copil.

Privește-mă, înțelege-mă și iartă-mă...

DOAMNE!...

Mi-ai dat, Doamne, mi-ai dat.
M-ai răstignit între Viață și Moarte,
între Datorie și Iubire...
Mi-ai dat, Doamne, mi-ai dat.
Poate că ar trebui să urlu...
Deja am urlat.
Poate că ar trebui să vorbesc...
Deja am vorbit.
Poate că ar trebui să plâng...
Deja mi-am uscat plânsul.
Și poate că ar trebui să urăsc...
Dar, Doamne, eu iubesc!!!
Și între Datorie și Iubire
am ales Datoria... Din Iubire.
Poate că ar trebui să joc din nou...
Dar joc deja;
o altă piesă, un alt rol...
Și la sfârșit... Aplauze!...
Și flori... Multe flori...
Dar nu coroane, Doamne, nu coroane!
E prea devreme și cortina n-a căzut.
Mi-ai dat, Doamne, mi-ai dat.
M-ai răstignit între Viață și Moarte...
Pot să-ți mulțumesc?

PLOAIA MEA, SOARELE TĂU

La mine plouă, la tine-i soare...
Și-n ploaia mea dansez cu tine
într-un senin și-un dor în floare.
Iubirea ta se plouă-n mine,
iar viața mea în soarele din tine.
E atât de tandru, și de cald, și bine
că frica mea de moarte nu mai ține!
Mă cuibăresc ștrengar la sânul tău plăpând,
să mă adormi copil, să mă trezești iertând.
La mine acum e un soare cald în ploaie,
iubirea noastră rug ne plânge în șiroaie,
într-un extaz și o șoptire,
într-o tăcere și-o uimire,
cuprinși în dragostea ce ține
cât viața dintr-o veșnicie, 
cât zâmbetul de fericire.
La mine plouă iar, la tine-i cald și bine...
Și-n ploaia mea de-acum mă contopesc cu tine,
înmugurind a suflet în primăvara așteptată
și înflorind apoi a dragoste nicicând uitată.

DOAMNĂ!...

În seara asta plouă-n iarnă
și mă gândesc la tine, 
Doamnă.
În seara asta stăm la masă,
tu, draga mea, eu, lipsa ta de-acasă.
Și ne-nfruptăm mâncând clătite
cu dor, cu gând și suflete sortite.
În seara asta, stând la masă,
ne savurăm, într-o iubire aleasă.
Și plouă afară, plouă-n noi,
șirag de vorbe până-n zori,
și-un dor nebun de ce-o să fie,
tu, visul meu, eu, inima ta vie.
Și-n seara asta vine noaptea
iubirilor nearse niciodată,
în noaptea asta cântă-n șoaptă
dorințele ascunse într-o stea.
Și-n seara asta, încă, plouă-n iarnă...
Eu te privesc și mă gândesc la tine,
Doamnă!...

POEM RATAT

E o vreme mult prea plină
de un plumb bacovian,
și-n inimă îmi tremură uitat,
rondelul macedonskian...
Iar scriu, iar visez
că voi trezi în cineva speranța...
Dar sufletul mi-e mult prea singur,
și prea străin camusian.
E în zadar? Sau doar mă-nșel...
Habar n-am și prea puțin îmi pasă,
de-acest ratat și idiot "poem"!
Nu am un stil când beau cafea,
nu mă gândesc să scriu ceva,
doar simt năvala de cuvinte
în tăvăluguri neoprite...
Și mă despoi de haina citadină
când sângele mi-e plin de adrenalină,
și scriu așa-ntr-un paradox 
și-o liniștire tristă și candidă
ca după o înnebunită clipă
de un dezmăț și o vulcanică risipă.
Și scriu așa, doar pentru mine,
fără să caut o cădere-n rime,
chiar dacă totu-mi sună a profan
a gri și negru și gălbui
ca-ntr-o baladă surdă și un hai-hui.
Mă-nchid în mine, iarăși,
căci mult prea gol sunt în afară,
și-n liniștea pustie de cu seară,
cred c-am murit din nou
spre a mă naște iară... Și,
oare, pentru a câta oară?
Cu capul obosit pe-o copasă de Femeie,
vegheat, iertat, cuprins și mângâiat
de-un dor neiertător în dragostea târzie,
ca într-un poem ratat și-o dulce fantezie.

MĂRTURISIRE

     M-ai trecut iar anul, Doamne!... Prins de mâna Ta ce-mi părea în palma mea mâna tandră și delicată a unei misterioase femei, învolburată ca apele unui râu de munte când rup zăgazurile. Doamne, îmi părea că ești o Femeie, Doamne!... Și pragul m-ai trecut, seducându-mă frumos, făr-a prinde chiar de veste. Dar acum îți mulțumesc! Mi-e mai bine. Și nu știu dacă mă amăgesc ori e chiar așa. Însă am învățat să cred în mai bine și în pe curând.

      Dorul meu mistuitor, dogoritor, Tu mi l-ai pus în suflet, Doamne!... Și dacă nu ar fi atât de frumos te-aș întreba din nou ce am promis că n-o să te mai întreb vreodată: "De ce?" Dar senzația mea, Doamne, că Tu ești Femeie, mă rușinează într-un fel anume deși știu că e posibil. Căci, oricât de ruptă ar fi femeia din coasta bărbatului, ea este Om. Iar Omul este și bărbat și femeie, deopotrivă, și creația Ta, Doamne, este desăvârșită; după chipul și asemănarea-Ți... Deci?... Și ai rupt-o din acea coastă pentru a putea fi Înger și Demon, pentru a putea fi putere, lumină, căldură, iubire, ură și împăcare... Pentru a putea fi!... Și când așa a fost să fie înseamnă că așa a fost scris... Iar cuvântul Tău, Doamne, e sfânt... Dar tăcerea?... Știu, e plină de gânduri și gândurile sunt toate la Om iar omul e tentat să întrebe... Și poate, așa, să afle...

     M-ai trecut iar anul, Doamne? M-ai trecut. Exact atunci când mă-ndoiam să mai fiu în stare a mai face vreun pas... Încă un pas... Și m-ai ținut de mână, și m-ai trimis iar în lumină, și mi-ai dat putere. Iar mâna mea strângea cu putere mâna Ta, Femeie, Doamne!

     Dacă azi e mai bine decât ieri e pentru că dragostea -de viață și de orice!- este un cadou ceresc. Darul care te ține pe picioare și nu te lasă să te oprești atunci când ispita te îndeamnă să renunți.

     M-ai trecut iar anul și încă un prag, Doamne, și îți mulțumesc... Acum chiar mi-e mai bine. Am învățat să merg spre lumină prin darul tău tainic și puternic. Am învățat să aștept oricât de mult îmi doresc, am învățat să ascult, să zâmbesc, am învățat să izbucnesc din nou în râs, am învățat să sper, să cred, să vreau... Am învățat să lupt și să văd soarele chiar și în zilele noroase.

    Nicicând nu am iubit mai tare, mai profund, mai nebun, ca acum... Viața!... Iată, și viața e de genul feminin. Moartea? - vor întreba unii. Și Moartea e un fel de Viață... Mai altfel... Ai văzut?... Doamne, ești pretutindeni!... Nu am cum să fiu singur...