Astă-noapte, ploaia bătea în geam. Durerea din creier provocată de prăpădirea măselei de minte se "armoniza" grozav cu pulsațiile resimțite în meniscul piciorului meu stâng, după masajul hotărât al bunului samaritean kinetoterapeut.
Dimineața, amețit de invazia antibioticului și de nesomn, am căutat soarele, la cafeau zilnică... Printre copacii înfrunziți și blocurile din față, parcă, parcă, se zărea ceva. Trigeminalul facial nu mi-a dat voie să zâmbesc... Da! Voi scoate cât de curând această primă măsea din șirul danturii cu care mai reușeam și eu să stârnesc invidii. Ei, și? E măseaua de minte! Si, oricum, minte -prea multă!- n-am avut niciodată. De ce aș avea, atunci, toate măselele, toți dinții în gură? Așa că, out! Si voi putea, măcar, zâmbi de tristețea vremurilor. Cu meniscul? Cică, dacă nu se operează există riscul recidivei într-o formă și mai gravă. Tăierea, ruperea nu știu cărui ligament (eu, cu anatomia sunt ca badea, pe spate, la umbră, după ce și-a luat prânzul la coasă) ori, evident, la fel de probabil, dar tot în timp, necrozarea... Adică, mai plastic, se-mpute... Și treaba și piciorul, ce mai!
Operația?... O nimica toată! Cât salariul meu de artist neînsemnat, pe o lună. Și când mă gândesc că încă nu mi-am plătit nici regularizarea periodică a găzarilor... Gaza-i-aș să-i gazez! Cu ciclon B... Uite cum poți să reconsideri ideologia nazistă, absurdă și terfiantă, totuși. La necaz infinit. Așa că, iaca, îmi păstrez încă puținul optimism și sper că nu va fi cazul... de necrozare, necrozări și alte beliri de ligament, ligamente evitând, astfel, posibile acte de caritate și de destrăbălări în compasiuni și întrajutorare.
Gândul meu zboară, oricum, la depărtările care apar între oameni. Tot mai mari! Că facem tot mai puțin pentru a ne sta aproape, că ne împingem în fiecare clipă spre alte și alte depărtări. Inutilitatea, umilința și neputința ne urmăresc și atunci când ne așezăm pe wc.... Sila mă ține în suflet ca-ntr-o mlaștină. Nu mai reușesc, parcă, să mă smulg la suprafață... La soare! Un soare adevărat și cald... Tot mai puțin am timp să gândesc frumos, pentru frumos. Si nici nu mai știu dacă mai pot să gândesc întru frumos. Observ că nu ajută la nimic. Absolut. Si, totuși -zice Lena- "există oameni." Da, e posibil să fie și nu reusesc să-i mai vad bine, eu. Fir-ar!... Un coș adolescentin, pe frunte, mă duce cu gândul la "copt". Suntem copți, aproape toți, într-o lungă stare de profundă deziluzie.
Gândesc la și către copiulul meu. Curând, foarte curând își va lua zborul. Un altfel de zbor. Spre, ceea ce sper, normalitate. Ii spuneam unui tânăr confrate: "Mi se strânge inima." El, zâmbind, mult mai înțelept decât mine: "E normal, dar e firesc!..."
Zborul acesta, câteodată, mă copleșește. Aș vrea să pot mai mult și nu am cum și nici de unde... Dar, Dumnezeului pe care încă-L mai port în mine, mic, mic de tot, îi șoptesc clipă de clipă, la urechea-i mică, mică, mică... "Te rog, Doamne, luminează-i drumul..." Apoi, sincer, poate să mi se necrozeze orice. Absolut orice. Imi dau și măselele sănătoase la amanet, cât să pot rostogoli în mine un pahar de vin bun, în urechi un cântec de dor și un râs sănătos la soare. Nu-i mult, Doamne!... Nu-i mult... Nu-i...
Acum, când scriu, afară se răsgâie un soare palid, umed de la ploaia de peste noapte. Ii dau organismului încă o pastilă de "Augmentin" cu speranța că peste câteva zile, când trebuie (!), voi putea vorbi cât de cât, normal. În juru-mi e o liniște absurdă, fără bani în buzunare. Un telefon absent mă face să socializez, chiar ușor emoționant, cu un alt mai tânăr confrate care se interesa de soarta mea... Nu, nu am greșit. Sila este nu numai în sufletul meu... Pe aragaz se încălzește, ușor, o fasole. Va fi festin!... Chiar dacă înghit greu. Încă. Ehei, nici antibioticele nu mai sunt ce au fost o dată!... "Dumnezeul meu, cel mic și viu, din mine... Te rog, ai grija de copilul meu și de toți copiii care au curajul să zboare spre înălțimi nebănuite. Te rog!..."
Da, cred că fasolea merge cel mai bine cu ceapa verde. Multă ceapă verde, crudă, proaspătă. Aiurea!... S-a treminat. Cum s-a terminat, de multă vreme, și bazinul de la wc-ul. din baia strântă fără geam, reparat de atâtea ori. Picătura chinezească ce, insitent, inundă spațiul, nu-ți lasă timp liniștit pentru meditații... Și atunci? Rostul fasolei?... Cred că nici "Ulysse"-le lui J. Joyce nu era atât de dilematic. Dar mâine se schimbă luna anului. Începe o alta. Cu Ziua Mondială a Copilului... Mi-e dor de o bomboană pe care să i-o pot da copilului meu "mic"pentru ca el să se facă "mare".
Copilul meu e fată. Si fetele au zâmbetul larg, înțelept, luminând peste sufletele taților tăcuți și frământați chiar și atunci când aceștia râd ignorând trigeminalul, meniscul, spaimele, îndoielile, grijile, neputințele... Eh, vârsta, iaca!... Gândesc, scriu, spun prostii. De altfel, viața e frumoasă!... Pfui!... Se aude fasolea cum fierbe... Afară iar se înnourează. La televizorul care ne-a devenit partener de viață, ministrul culturii este audiat de DNA... Pe alt post se dă-n horit, cu veselie maximă, deja bătrânul tânăr Fuego. Cred că babele gobleniste, rumegând porumb fiert, se umezesc picurându-și lacrimile ca bazinul wc-ului meu stricat și ireperabil, picăturile de apă. Si cultura a ajuns la puricat de dragul de a ne așeza pe căi oneste, cică, și de a ne deparazita de ceea ce nu avem cum s-o facem niciodată. Neputința și tembelismul național!
Doamne!... Fasolea mea dă afară din oală... Drace!... Un stop hotărât risipei!... Măseaua va trebui să suporte, meniscul, să aștepte... Oare copilul ce face?... Ce mânâncă?... Zborul e tot mai aproape... Foarte aproape...
Doamne ajută!... Afară a-nceput să plouă...
