O plimbare blândă într-o zi cu plete tomnatice fluturate-n adierea verii sfârșite deja, prin parcul lui Brâncuși, tot mai des batjocorit de pițipoance televiziste cu aere de dive porno, m-a făcut să fiu mai atent la nuanța perfidă care pune în evidență sentimentul inutilității și al dezamăgirii.
Drumurile parcă nu se mai sfârșesc... Nu mi se mai sfârșesc. Si, poate dacă s-ar sfârși aș ajunge un infirm, sufletește, mă refer... Insă, câtă vreme ai un ideal, un țel, o motivație, știi, simți că totul capătă, are, un sens. Sensul poate să fie viața ta, viața celor de lângă tine, cu tine. Investești cât poți, maximum chiar, atunci când ai impresia că ăsta-i drumul și că merită... Insă, când te izbești cu capul de grinda de sus, a nu știu cata oară, te poți enerva până la infarct pentru că, ori ești prost -realizezi!- ori ești... prost. Si, prin urmare, luat de prost. Ceea ce enervează! Cum enervează și atunci când, un june imberb, de exemplu, habar n-are cine a fost și a rămas in ființa profundă și sensibilă a neamului, Marin Sorescu ori, un altul, cu iz de macho-știe- multe, care, în fapt, rămâne exponentul unei exprimări dintr-o pădure căcată mirosind a spray de brad. Cam așa ceva... Si ăștia vin în asalt aburind a prostie și șmecherie, a incultura crasă și tupeu, tremurând din mâini, excitați de prafuri și alcool, cu semidoctă atitudine de spoitori liberi profesioniști a non-valorii, cu un mormăit unsuros și pofticios omomomomom, într-o maimuțăreală schizoidă degenerativă. Iar când mizeria asta îți împute existența, păi, chiar îți vine să te închizi în tine pentru totdeauna, ca să nu mai afle nimeni că haina sufletului tău ar putea fi țesută din firul tot mai sârmos al dezamăgirii, teama perpetuă din orbirea cu prostia înconjurătoare pantru că, oricât ai făcut să lași lumina în jurul tău, și oricâtă sclipire ai încercat să cultivi în sufletul celui, celor, de lângă tine... totul e sortit, pare sortit, indiferenței, indolenței, desuetului, prostului gust, eșecului, inutilului, meschinăriei, promiscuității.
Si, în plimbarea mea, înțelegeam adânc vorbele lui Brâncuși, cu referire la proști... Si eu mă număr, din păcate, printre proști... De atâția ani...
Sigur aș da timpul înapoi dacă aș putea, tocmai pentru a-mi da mie o a doua șansă...
N-aș mai investi în nimeni, în nimic. Aș fi egoist. Un egoist desăvârșit, feroce chiar, și definitiv. Din păcate... azi, prin parcul lui Brâncuși, tot mai batjocorit de curve TV și de cocalari cu aere de intelectuali, mi-am simțit neputința, lipsa locului și dezamăgirea amară. Chiar și pentru cei care mințeau senin pentru un capriciu hormonal că, vezi doamne, locul există, amăgindu-se că eu nu mai pot înțelege ce-i aceea o păcăleală.
Mi-ar fi plăcut să trăiesc deodată, contemporan, cu Panait Istrati, Agîrbiceanu, Slavici, Voiculescu, Rebreanu, Hogaș, Eliade, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Noica, Cioran... Mă opresc aici pentru că s-ar putea să creez un disconfort imberbilor și fâsâiților cu pretenții de punători de coadă la cireașă și dătători de gaură la macaroană.
Mă las copleșit de Brâncuși inainte de a mă trezi, pentru încă o vreme, în mina vitală...
Dintr-un petec de fotografie mă privesc doi ochi de copil mic. Sunt ochii copilului meu... Un gust, ușor amar, mă inundă pe dinăuntru... E din pricina scurgerii timpului... Cred... Pașii rătăciți prin parc îmi plimbă frământarea interioară...
Nu mai știu dacă, întradevar, există... VISE.
