Timp oprit. Boc. Liniște. Boc. Limpede. Boc. Vânt ușor. Boc. Verde crud, verde plin. Boc. Oftatul ierbii mângâiată de coasă. Boc. Orizont, depărtare, culmi, văi... Boc. Muntele Boc!...
Ce bine că e vorba de un munte real și nu de un oarecare trepăduș politruc. De ieri, și toate zilele trecute, hienele politruce rod ficații acestui popor din ce în ce mai șters, tembelizat, anonim. "Jucătorul" prezidential stă într-o suspensie îndoielnică, deja, spălat de rahatul portocaliu peste noapte, înfășat într-un soi de alb ce se vrea imaculat. Iluzie! USL-așii dau tare la os... Nu pentru că ei nu ar fi altceva decât alți politicieni care, în timp, își vor dovedi apartenența la aceeași bolnavă meteahnă. Sunt sigur de asta. Bătrâna curvă Europa, gonoreică și sifilitică, cu băloșeniile ei arogante și fudule, ruptă-n cur și-n pingele, ne scuipă lecții de moralitate guițând merkelos-angelic, deopotrivă. Printre mirări de fată mare, "Vai, ce se întâmplă în Româniaaaa!... Este inadmisibil!... Vaaaai, vai!" Poporul nostru milenar mestecă îndârjit voma cu care e împroșcat zilnic, de la vârf, vârfuri. Summit-uri și alte reuniuni. Și dă-i, și luptă, și vom face și vom drege, cu plozi în brațe ori plesniți peste gură, cu antonești, cam fazi, hotărâți să-și joace cartea până la capăt. Totul e, până la urmă, iată, un joc... Și unul murdar până peste poate.
Babele reumatice, între un castravete și-o gulie târguită la tarabele țiganizate, gâlgâie oripilate despre impostură și plagiat, amestecate cu încălcarea constituției, vezi, Doamne. Apoi, flegmează printre proteza dentară învechită, un amestec malign de fiere și coji de semințe de bostan sau floarea soarelui, arse de arșița ăstei veri caniculare, nădușind de pasiune pentru "Popey"... Și noi, mai visam la normalitate!... Rahat!... Booooc... Muntele... Ihaa!!!
Mă simt ca un pustnic trist, în brațele Domnului, după un coșmar chinuitor.
Natura, aici, cântă!... Încă... Parcă... Abia m-am trezit. Mirosul laptelui proaspăt, fiert, își desface albul mat și gras pentru primirea bulzului de mămăligă galbenă ca aurul Roșiei Montana. Peste coamele munților blânzi răzbate un muget lung de vacă liberă. "Da, da, e bun laptele! Foarte bun! Mulțumesc!"
De ce, oare, să mai schimbăm noi ceva din mersul fieresc al vieții? Cu iliești, constantinești, băsești, posibili antonești? Tot ceaușești, să fie?... Probabil.
Un imberb, spelb, futurist drojdiat, incult cu fițe de artist penetrat de modernism, m-a făcut, teribil, comunist... Și m-am trezit, iată, în brațele Domnului...
E încă soare... Dar un alt Soare... El, jalnicul penetrat, nu pricepe "soarele" iar în semiotică nu excelează, pare-se. Tant pis, ca să mă franțuzesc, nah, iaca așa! Căci, mâine, cred, va fi o nouă zi... Boc. Muntele Boc! Iar șansa generației imberbului-limbricos-furibund, cu iz de teribilism ieftin, a fost dată doar pentru că, la Bac-ul lui / lor (că mai sunt!), nu au existat camere video de supraveghere. Ei?...
XXX
Dimineață iar. O liniște nefirească într-un albastru de boltă, infinit. Așezat pe un braț de iarbă proaspăt cosită, ascult, poate, cea mai frumoasă simfonie compusă vreodată. Un cor de greieri, în La-minor, cu acompaniament de șuier de vânt (deh, Dumnezeu!), fornăit de cai la păscut, tălăngi și muget duios de vaci cu behăituri îndepărtate de oi, lătrat constant de câine ciobănesc devotat și un bâzâit continuu de insecte... Da, simfonia naturii în La minor-ul plâns al "liniștii din jur". Gândul la Lucian Blaga și teoria lui despre veșnicie este viu, puternic și, în sfârșit, înțelepțit. Însă, coamele munților îmi aleargă gândul mai departe, către un Eminescu tot mai uitat, mai batjocorit de generațiile astea noi cu al lor bac pus pe o hârtie igenică. Și, mă întreb: O fi, oare, o hârtie igenică de un alb pur?... Mă întreb... Dacă tot se poartă, vara asta, albul...
Simfonia naturii, tulburatoare, mă face să-mi fie dor de o Patrie și un Popor adevărat, poleit cu aur, cu demnitate și curaj. Un dor trist, îndepărtat... Pentru unii, desuet.
Liniștea din jur e brăzdată -dar integrat în modernism!- de sunetul motoarelor unui avion grăbit către alte zări. "Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, să mă fac aviator..." Aici rămâne, cum am stabilit: "liniștea"... O liniște stranie, tulburătoare. În dimineața asta mă simt, oarecum, protejat de răul general. Un rău care l-a născut pe Sfântu' Fecioru' cu Pruncu'. Un "sfânt" broscoi râios rânjind, larg, satisfăcut, într-un alb pur, cică, legănâdu-și plodul, ca Michael Jackson într-un gest nefericit și infantil. Michael, inconstient, broscoiul, cinic, sadic, amenințător și încărcat de... semiotică. "Iată, drag popor român, eu sunt cintit, n-am furat și n-am mințit niciodată iar tu ești credul și prost! Eu am grijă de voi! Eu sunt al vostru pentru vecie!" Si va fi!... Va fi, pentru că, din păcate, "poporul român", îndrumat de I.C.R.-iști activiști, a învățat că valorile naționale nu sunt autentice dacă nu sunt călcate în picioare și urinate, că papionul cu rahat, la gât, e de bon ton, că icoana "Sf. Fecioru' " e cea care face, acum, minuni și ne va izbăvi îmbăidu-ne în butoiul cu democrație. Așa că, hai, hopa sus în altarele și pe pereții fantasticei și unicei noastre biserici naționale! Aleluiaaaa!...
O muscă mă bâzâie. Cred că mă confundă, totuși. Sau nu?... Caut în jur.... Rahatul e în altă parte. Într-un alb purissim! Peste noua icoană la care se închină, orbit, ăst popor si ce a mai rămas din el... un roi de muște. Mă uit la infinitul albastru al acestui cer ireal. El ne îngăduie deopotrivă pe toți. "Atât în cer cât și pe pământ"... Un cal fornăie nerăbdător. Nu, nu sunt Făt-Frumos și nici Zmeul! Iar Ileana Cosânzeana de mult face trotuarul prin 'cel Occident izbăvitor pentru a fi în țară mamă purtătoare de broscoi râioși. Un gândac mă îndeamnă să stau pe loc. O furnică se strecoară insistent, prin jungla ierbii, înainte. Si sigur, cred, până pe 29, va ajunge departe. Poate... scapă.
Am înțeles. Pe 29 mai am o șansă la a-mi ține speranța vie că, cel puțin după, voi mai putea asculta în liniște, această unică, magnifică, simfonie a unei naturi încremenită în adâncurile copilăriei mele. Asa că, iaca, am să dau pe gât o cană cu lapte proaspăt, rece, în care plutește, natural, un picior minuscul de... furnică.
E atâta liniște în jur!... Aici, doi fluturi mari, pe o floare violet, își încep ziua cu o partidă de amor colorat. Vântul adie. Blând. E încă viață împrejur... Broscoiul râios, departe, bălăngănidu-și plodul, orăcăie. "Iată, eu sunt pentru voi Sf. Fecioru' cu Pruncu'!... Hă, hă, hă, hă!... Si aș vrea, pe 29, sex, sex, sex cu poporul român, hă, hă, hă, hă!... Asa că, stați pe acasă!... Si nu-i o glumă!... Hă, hă, hă, hă! "
XXX
Zi. Munte. Bâzâitul naturii. Vorbește Dumnezeu!... Soare, soare, soare. Liniște, liniște... Tăcere.
Mâna-mi tremurând de-o emoție copilărească apucă boaba de afină și fraguță. Gura-mi se delectează cu aromele unei copilării uitată între niște dealuri mari și blânde. Redescopăr simplitatea. Esența adevărului. Si atunci, pentru ce atâta zabatere? Drace! Nici așa nu reusesc să scap de retorica unei vieți în care sunt forțat să trăiesc și să am o atitudine. Asta, dacă nu vreau să fiu un nătâng oligofren. Dar viața? Viața e simplă și, în plus, cel mai splendid DAR. În viață e zâmbetul lui Dumnezeu! Dar în moarte? Cred că, în nici un caz un râs hăhăit. Poate doar o altă viață. Deci, un zâmbet continuu. Stop. "Boc." Eliberez o muscă disonantă în simfonia trecută. Este un Re-major excesiv care tulbură blândețea orchestrală. Gata! Musca se zbate, furibundă, ca partidele fasciste ajunse în agonie, între un geam -sticlă!- și o ușă deschisă a adăpostului montan. Acum e bine. Orchestra "Natura" zumzăie fabulos...
Și, totuși, atunci de ce, Doamne, ne faci, pe alocuri, atât de dobitoci?...
Gândul îmi zboară către Copil. E atât de departeeee!... Dar îi e bine. Un fel de bine. Dar BINE. Si îi va fi și mai bine dacă Dumnezeu îi luminează calea și îi "zgândăre" curajul.
Gândul îmi pluteste și spre prieteni. Ei nu știu că-i iubesc. Cât îi iubesc... Iar ei își fac viața complicată. Și, totuși, gândul îmi zboară spre speranță căci, în fapt, încă mă simt atât de... naiv. Să-mi fie, oare, rușine că sunt român? Îmi place să cred că Dumnezeu m-a ajutat să fiu... transilvănean. De ce? Poate pentru că albastrul sangvin este mult mai bine înțeles aici... Cine sunt? Cine suntem, cu adevărat? Si de ce suntem cum suntem? Mi-e dor de NORMALITATE!
XXX
Vâjâie -cald- vântul... Din piscul în care m-am refugiat o vreme, mă aflu înconjurat de brazi vorbitori. Panorama este vastă și liniștitoare. Cât de puțin ne trebuie pentru a putea remarca, în profunzine, creația.
Zăbovesc cu intenție. Nu vrea să mai particip la realitate. Dar, oare, care mai este realitatea? Căci, și aici, în pisc, tolănit ca Adam pe pajiștea raiului înainte de curiozitățile explorării seducatoarei Eva, fac parte, profund, din realiatate. O realalitate!
Rupt din contextele cotidiene renasc, cumva, în contact cu natura. Ciudat rămâne, însă, faptul că, în tot acest "paradis uitat", ieri seară, lelea Marie (cu accentul zonei profund ardelenesc) dându-mi porția de lapte proaspăt, însoțind o discuție absolut banală, a răbufnit cu tot of-ul și obida femeii de 76 de ani, o viață crescută în creierul muntilor: " Înghiți-i-ar pământu' să-i înghită, că niciodată no fo' așe de greu și de rău, ie! Arză-i-ar focu' acolo unde îs!" Parcă m-a lovit calul cu copita-n falcă. Și aici, "epoca" asta, nouă și "democratică" până și-n fecale, lasă urme furibunde. Și aici, lumea se roagă la Dumnezeu să reușim a sta într-o normaliatate, după tipicul nostru recunoscut în fața Cerului și a Pământului. N-am îndrăznit a pune paie pe foc și nici s-o întreb de 29 iulie. Nu.
Și, apropos! Aici, în pisc de munte, 29 iulie devine, treptat, o zi... normală, absolut. Să fie ăsta un semn? Aș fi vrut să-i povestesc lelei Maria despre îndoiala mea în ce privește poporul român, despre memoria lui scurtă, dar am renunțat. Vorbeam cu esența poporului! Fără să știe că poate, ea, esența, a devenit suprema realitate.
Îmi păstrez scepticismul promițând însă, că pe 29 iulie a.c., dacă vom reuși să revenim la normalitatea și decența unei națiuni brave, îmi voi face mea culpa la fel de vizibil ca și protestul. Căci, și asta ține de... ATITUDIUNE. Până atunci, eu, "Adam", pentru câteva zile, mă împreun cu Natura ca-ntr-o Sfâtă Taină, numai de mine știută, într-un extaz Dumnezeiesc.
XXX
Niciodată -mereu îmi spun- niciodată să nu te întorci acasă, dintr-o excursie, duminca!... Dar... m-am întors. O altă realitate. Oare, aceeași? Ostenit, cu gândul la "paradisul pierdut", am intrat -brutal!- în actualitatea cotidiană. În scurt timp m-am edificat. După caniculă, vijelii și furtuni, chiar posibile tornade. Unele, ca să vezi, protestatare. Natural. Cod portocaliu. Futu-i!...
În orașele patriei, gașca în alb -că, deh, e vară și vara asta... se poartă, din potocaliu, alb- își behăie, grohăie, orăcăie și rage frustrările amestecate cu nefericire. Mulți, solidarizează, observ. Ziceam, doar: "memorie scurtă, atenție!". În alte orașe, parcă, mulțimile tresar la amintirea "mareșalului" prin discursurile ferme și promisiunile întoarcerii la normalitate. Una peste alta, specatacol jalnic întocmai ca o copulație câinească într-o vară toridă, dar frumoasă. Sfântu' Fecioru' cu Pruncu' urmat de Boc-boc-boc și cohorta de MRU-grohieni cu funia de usturoi a Noii -cică- Românii, dănțuiesc. Absolut jalnic, monșer! Și zbaterea celorlalți, acum, de a nu cădea, la rândul lor, în aceeași plasă de ridicol. Un spectacol mai mult decât penibil, de prost gust, ca și toate gusturile pervertite ale acestui neam rătăcit, rătăcit.
Și, iată, meteorologii sunt singurii care-și cresc credibilitatea în ultima vreme. Singurii! Afară a început să cadă ploaia. Cum au spus. Strop cu strop. Mari stropi!... Ploaie de vară. Poate mai spală rahatul, mizeria de pe noi adunată în anii ăștia de "libertate și democrație".
Să cadă ploaia!
Poate e bine, totuși, ca uneori să te întorci acasă duminica.
Pe TVR-Cultural (cum, oare?) se difuzează un concert live, Deep Purple... Ador "Sweet Child in Time." Oare, "copilul" ăsta "dulce" să fie poporul român trezit la realitate?... Până pe 29 iulie nu mai este mult.... Îmi place tare, tare, Deep Purple... E singurul lucru bun în realitatea asta în care, vara, acum, se poartă rahatul întins pe piept și mestecat în gură ca adjuvant în rezistența prostească la nevoia continuă de schimbare și alternanță. Căci, altminteri, cum să mai știm rămâne în ritmul vremurilor și a prezentului viu?
"Sweet Child in Tine.... Aaaaaa, aaaaaa!!!..."
