Zilele vin ca un şirag de mărgele atârnate la gâtul tăcutelor nopţi de întrebări amestecate cu siaje tot mai lungi în somnolenţa devenită un modus vivendi a acestei părţi din viaţa mea. Mă înviorez la apelurile telefonice. Voci-suflete, fiinţe care pentru o clipă se opresc din drumul lor în tulburarea mea spre a mă însenina. Acelaşi îndemn!... Să fiu tare, să fiu poyitiv, să nu-mi pierd încrederea şi credinţa, să nu mă las, să nu, să nu, să nu... şi da, şi da, chiar mă străduiec să NU... Doar că sunt şi eu OM... Simplu, neînsemnat dar bine amestecat, aplecat peste durerile mele mai mult decât peste cele ale lumii. Egoist!... Şi cad în capcana liniştii din jur şi-a eternelor întrebări care încep cu "De ce?"
În pusta sufletului meu a mai trecut o vreme... Ca un înger!... Ard tot mai tare... Uneori vorbesc mai rar şi mai răguşit... Nu am crezut până acum că a articula poate să devină o problemă de efort fizic...
Curând mă voi lăsa din nou mângâiat de raza care ar trebui să mă vindece. Îmi imaginez, acolo, stând ţintuit de patul culisant cu capul bine fixat într-o mască personalizată şi puternică, cum că, mâna lui Dumnezeu se poartă peste capul meu, peste faţa mea. Şi, ciudat, cele zece minute sunt blânde şi chiar odihnitoare. Am învăţat să nu mă mai tem de "monstrul-ciclop" care mişună pe deasupra mea. Ştiu că lumina aceea puternică, ba scurtă, ba foarte scurtă ori mai lungă, pe care o simt alunecând în mine, este degetul lui Dumnezeu certând şi alungând încet boala. Tristeţea vine, însă, după ce mă ridic din patul culisant... Medicul fizikus îmi zâmbeşte protocolar intuind, cred, tristeţea neliniştitoare care mi se cuibăreşte în suflet. Totul până în vecinătatea fricii.
Drumul înapoi până la locul meu de refacere e cuprins, de cele mai multe ori, de tăceri. Nu pentru că nu aş avea ce să vorbesc, să spun... ci, pentru că mi-e tot mai încleştată gura, fără voia mea, într-un enervant "De ce?"
Şi iar apă, multă apă, şi iar bicarbonat şi legume, şi fructe, şi ciorbe şi supe, sufleuri, pure-uri... iar gustul mi-e tot mai îndoielenic, ori mi se pare, iar gâtul din ce în ce mai strâmt. Mă simt expluzat fără voia mea într-o altă lume, sub un alt pavilion şi nu înţeleg bine ce caut eu aici...
Pe lângă mine viaţa, o altă viaţă, merge trepidant înainte... Înţeleg bine sindromul lumilor paralele dacă într-adevăr există un asemenea sindrom. Tiii, ce portret!... De vieţi paralele. Mă încurajez agăţându-mă de principiul neeuclidian al dreptelor paralele care se vor întâlni, totuşi, într-un sfârşit... Deci, speranţă există!
Vremea, cu fluctuaţiile ei, mă răscoleşte. Sunt, mai tot timpul, ca o găină beată. N-am văzut niciodată o găină beată dar e suficient să mă văd pe mine şi îmi pot imagina. Când trebuie să mă întâlnesc iar cu patul culisant, cu masca-mi de fixare şi protecţie... Ehei, Dumnezeu e discret... Nu vrea să-i văd mâna solară. Doar să i-o simt...
Mă pregătec pentru acel moment de discreţie şi intimitate privind în trecere în ochii Sfântului Nectarie... Am început să fac cunoştinţă cu sfinţii!... De Sf. Nectarie ştiu că-mi mijloceşte accesul la mângâierea lui Dumnezeu pentru că a coborât în sufletul meu din mâinile unor oameni frumoşi... Îl privesc... Şi-l rog, şi-l rog să mă ajute Dumnezeu să trec şi peste această a şaptea întîlnire cu El, măcar aşa cum am trecut până acum... Apoi, la fel... şi la fel, până voi putea râde iar cu toată gura şi din toată fiinţa... Când revin aici am să mă caut în oglinda din faţă în care multă vreme am evitat să privesc... E prea limpede spre mine!...
Am lăsat să treacă timpul, noaptea cu repetatele-mi treziri şi gust de bicarbonat stins în apă. Gâtul meu tot mai uscat o cere. Cad pe gânduri pândit necontenit de întrebarea umbră, "De ce?" Întrebare de care caut să mă debarasez, să mă ţin, cât pot, departe... cât mai departe... tot mai departe...
Dimineaţa asta de sâmbătă e foarte senină şi însorită. Soarele meu drag şi zeiesc căruia mă supuneam cu adoraţie definitivă mă obligă acum să caut insistent umbra...
Radio-ul minuscul pe care-l port cu mine ca-ntr-o campanie militară, mă inundă cu un basm radiofonic unde recunosc vocile inconfundabile ale unor mari actori tulburându-mă cu o stare de dor inconfundabil şi de înţeles pentru unul ca mine care şi-a măcinat o parte din viaţă între cuvinte şi tăceri suspendate...
E portretul unei zile înşirate alături de altele, din ultima vreme, trăite între incertitudini şi bilanţuri involuntare cu speranţe timide dar insistente pentru viitor.
Mă sustrag letargiei dureroase, abandonez şi ies din portretul zilei închizându-mă în baie... Ah, oglinda!!...
Din ea mă priveşte un chip umbrit, palid... Încerc să-i zâmbesc prieteneşte... Doamne, nici nu mai pot să râd de mine! Îmi Dau jos hainele sumare. Mă dezgolesc. Privesc... Să fiu mai interesant, mai expus şi mai curajos aleg, încet, cu teamă, poziţia vitruvianului ... Privesc iar, atent... Evit cu bună ştiinţă, chipul... Braţele subţiate, umerii uşor strânşi, pieptul obosit, burta spre scobire... Privesc... Da! E bine... jos...În bernă!... Mă consolez... Păi, la aşa război!... Ei, aici mă surprind cu coada ochiului zâmbind. Niciodată nu m-am plăcut cu adevărat dar am mizat pe... "instinct". Acest "instinct" ce nu m-a trădat aproape niciodată atât de potolit acum... Doar picioarele, coapsele, pare-se n-au obosit... încă... Nu m-au trădat arătându-mi că mai pot să mă proţăpesc... Şi mă proţăpesc încordându-mă din fese, din coapse, din pulpe, din tălpi... "Instinctul" îmi spune că e... complicat... deocamdată. Corpul meu brăzdat acum de vâltori otrăvitoare luptă cu încăpăţânare să-şi păstreze demnitatea cu un ultim efort orgolios. În minte îmi ţâşneşte sintagma unui constant prieten:"Ce face viaţa din om!" Dar ce ar mai face ea, viaţa, dacă n-ar fi neprevăzutul? Iar "neprevăzutul" - pe mine, nu-i aşa?- m-a surprins din plin... Nici măcar "instictul" meu bazic nu m-a putut avertiza... Râd zâmbind. Întorc profilul. Ridic, pe linia trunchiului, privirea temătoare... Iată un cap!... E al meu!... E aproape rotund, c-o gâlmă rătăcită ca să se ştie că sunt om însemnat... Cam palid, cam palid... Mă întorc încet. Am tăria de a privi adânc în oglindă... Acolo sunt eu... Aici sunt eu... Câtă ubicuitate zace în mine!... "Partout c'est moi!" ca să-l parafrezez pe un rege solar. Iată-mi ochii descoperiţi de sub nişte sprîncene mai rărite, altădată serioase, şi nişte gene mai căzute şi ele dar încă suficient de umbroase... Simt, în tăcere, că-mi vine să plâng... Îmi dau cu apă caldă pe faţă, pe cap... Mai privesc o vreme... Apoi, hotărât, fără a cere voie, pun lama în funcţie... Mă rad, mă rad, mă rad până lucesc tot... De strălucit niciodată n-am strălucit... Mă răcoresc. Acum mă simt, cel puţin un timp, interesant. Chiar dacă îmi stă gura năclăită, uscată şi-ncleştată aşa, ca o linie de tren abandonată, iar gâtul mi s-a întărit şi el ca să nu fie mai prejos asta ca să-mi conştientizez fiecare înghiţitură, chiar dacă, chiar dacă, chiar dacă... A, da!... Urechile! Da. Nu clăpăuge, nu pleoştite, nu mari, nu mici... Cum trebuie. Atu-ul meu în farmec! A, şi ochii!... Spun unii... Da, dar nu aşa ca acum... Nu.
Mai arunc o ultimă privire asupra mea, cel din faţă-mi, atât de gol... Văd doar lupta; nu cu viaţa ci cu imprevizibilul ei...
Poziţia asta vitruviană îmi dă senzaţia de salt din avion... Fără paraşută! Am riscat mult în viaţa mea făcând diferite alegeri, de ce nu aş risca şi acum? Iată, iar apare "De ce"-ul!... Miza este mare. Poate cea mai mare pentru care nu am riscat niciodată. "Instictul", paradoxal, zvâcneşte cu nerv... Semn că pot... Salt!...
Privesc... Îi trec mâna peste ţestul lucios, peste ochi, peste nas, obraji, buze, urechi, gât... Muşchii de sub pielea înfiorată îmi tresaltă asigurându-mă că nu-mi vor lăsa oasele să mi se albească... Nu, nu încă... Mai am multe de făcut şi de... zvâcnit.
Caut în ochii celui din oglindă hotărârea, determinarea de a rezista. Eu voi lupta pentru el... Încerc, privindu-l pieziş, să-l prind dacă mă păcăleşte jucând... Dar şi aşa... Măcar mă "minte" frumos dându-mi mie curajul pe care, zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă mă lupt cu mine să nu mi-l rătăcesc... O lacrimă îmi scapă în colţul ochilor de sub genele cândva, mari... E şi firesc. Nu mă vede nimeni şi am nevoie de astfel de descătuşări... Îmi spăl faţa, acum cu apă rece... Mai privesc o dată în oglidă... Cadru strâns. Am jucat puţin, foarte puţin, aproape spre deloc, film... Iată, în faţa mea, curat, un prim-plan aproape olbrinsckian. Prefer, acum, figura polonezului... Apa alunecă de pe faţa mea... Bun cadru... În minte îmi sună, suav în ultima vreme, chemarea doamnei fizikus în stepoasa ei limbă maghiară:"Marţeeel!" Constat că le place chemarea asta de parcă l-ar striga pe Alain Delon... Începe să-mi placă şi mie stâlcirea involuntară de nume, această nostimă strigare... Numai strigarea!... Doar ea e nostimă în toată povestea asta...
Apoi, masca, liniştea, singuratatea, ruga şi... efectul razelor gamma... Povestea merge mai departe ca viaţa prin care trec cu viaţa mea paralelă.
Mă îmbrac. Încet... Şi tac... tac... tac... Doar pentru că mi-e tot mai greu să... înghit.
Ce bine că azi e sâmbătă şi mâine abia duminică într-un iulie de dinainte de august în aşteptarea unui septembrie salvator!...
