Mai știi cum îmi spuneai, oftând, "iubitul meu'',
iar eu credeam că tu ești strălucirea dintr-o stea?
Mai știi că-n glasul roților de tren,
atunci, ne legănam iubindu-ne ca-ntr-un mister?
Mai știi că în acel sărut de-o clipă și-o tăcere
îmi căutam iubire, speranță, iertare și putere?
Mai știi cum ochii tăi tăcuți mă luminau în noapte
când mă spălai cu stele, cu lacrimi și cu șoapte?
Mai știi? Tu chiar mai poți să știi
cum îmi spuneai, ''iubitul meu,
tu ești al meu și doar al meu'',
când trenul șuiera prin gările pustii
pe drumul nostru rătăcit în neuitatele iubiri?
Îți mai gândeam, apoi, într-un oftat tăcut,
''iubita mea'' din praf de stele și din lut...
Mai știi? Tu, oare, chiar mai știi?...
Ce dor îmi e de noi atunci când eram vii...
