N-am somn. Un țânțar încăpățânat mă bâzâie cu povestea lui de sugător înrăit. Culmea! Abia acum realizez asemănarea omului cu țânțaru'. Sugător de sânge, energii, vieți, liniște și creatori de insomnii... Constat asta tot mai des; din ce în ce mai mulți oameni-țânțari. Da', cică, numa' țânțăroaia suge!... Delirant, spun experții în înțepături și mușcături, poți fi supt din ce părți ale corpului dorești...
Na, că l-am lipit de perete pe obraznicul bâzâitor. Tiii, ce pată rușinoasă, din sângele meu, a lăsat în urmă-i!... Multe pete de sânge mai trebuie, se pare, pentru a avea o liniște și o normalitate a... somnului.
Curând se face dimineață. O nouă, o altă dimineață. Jocul în care mă "joc", acum, o vreme, e despre oameni ce n-au somn. Din diverse motive. Interesant. Si, iată, țânțarii mă țin treaz. Treaz, ca să mă pot gândi și la frumos și la urât. Frumosul e puțin dar, uneori, dens. Si e cu Oameni!... Urâtul este pretutindeni... Si e tot cu oameni. Da' mai mici... Tot mai mici... Meschini. Imi dau seama că trebuie să mă țin aproape, cât mai aproape de frumos pentru a rămâne jocul de-a insomnia doar un joc al insomniacilor dintr-o poveste despre Superman, Harap-Alb, El Zorab, Extratereștri și Batman. Altminteri, sfârșim lamentabil în spart de farfurii fără syrtaki cu chiștoace aruncate în sosuri cu și din gesturi tembele, în distracții strepezite de acordurile ultimelor bârfe ieftine despre ambiții stupide în nimic cu nimicuri, băltiți într-o ciorbă a nefericirii și a neputinței garnisite cu destulă promiscuitate. Căci, nefericiți sunt cei care se cred supermani din postura de pigmei definitivi fecundați, nocturn, de țânțarii sugători... Dar e noapte țânțăroasă într-un pat larg al unei camere stranii, dintr-un oraș ca oricare, și-o liniște stranie ce țiuie-n urechi ieșind la plimbare prin cameră cu gândurile-mi atârnate de puținii Oameni frumoși care mi-au zâmbit în viață cu Soarele.
E bună și insomia asta la ceva!
Curând voi pleca, din nou, și de aici. Către "casă"... Dar tot mă simt ca un cuc! Din când în când. Un altfel de loc-casă... Oare, acolo, voi găsi frumosul sau urâtul? Un răspuns pe care-l aștept ca un răsărit dintr-un nord cenușiu (!).
Am mai "pictat" peretele cu sângele meu... Se bâzâie mai puțin... Poate voi reuși s-adorm. In cap, în loc de oi numărate, îmi aleargă sute și sute de cuvinte ale unor umbre, încă... Așa, ca o rugăciune. Curând le voi da viață, curând mă voi întrupa eliberând, eliberându-mă. Insă nu mă aștep la a fi înțelese, nu mă aștept a fi înțeles. Si cred, nici nu contează. Rămâne importantă bucuria arderii întru întrupare de frumos în urâtul din jurul nostru.
Pace tuturor insomniacilor! Vă salută un emigrant etern din suflet în suflet... Si ignorați toți țânțarii dacă nu-i puteți împroșca pe pereți.
X X X
Insomnia a trecut... Parțial. Afară plouă a primăvară amestecată cu vară. In aversă. Intr-un frumos intermezzo-tril de pasăre zburlită pe creanga unui copac violent înfrunzit. Aici "anofelii" hămesiți bântuie pe afară însoțiți de escadrile de "molii"-stukas. Nici ploaia nu-i sperie! In case, însă, nu se bagă. Incă. Aparetele de killer-it țânțari își fac datoria meritându-și investiția. Dar ce păcat, însă, că pentru cei care vor să sugă tot, de la sânge la putere, nu s-a găsit antidotul!...
Imi amintesc, subit, de nenea Iancu, tocmai acu' când îmi bate ploaia în ferești: suntem cum suntem dar teamă mi-e că vom rămane așa. Si mă copleșește un sentiment de eliberare furibundă cu care aș strivi de pereții clădirilor mulțime de anofeli astfel încât, să le mai iasă pe nas și pe urechi setea malignă de mărire și parvenire. Huooo, paraziților!!! Lăsați ploaia să spele conștiințe să ne putem privi un pic mai curați în oglindă... Insomnia a trecut... I-a luat locul alta... E noapte.
