Mă doare... Mă ține într-o durere nătângă, piciorul și timpanul meu drept. Piciorul, termometru reumatic, timpanul, măsură păcătoasă a cuvintelor ce s-au izbit și continuă să se lovească de el din afară spre înlăuntru, și a gândurilor din adâncuri spre un în afară destul de gri și umed. Nu reușesc să-mi domolesc durerile astea molcome, constante, insistente ca iubirile pe care le visezi și nu le ai...
Cu ceva timp în urmă -nu mult!- o distinsă doamnă îmi spunea direct, urmare unui dialog decent și a unor opinii personale deviante și derivate, că sunt bătrân. "Sunteți bătrân!" M-am uitat tăcut dar profund în ochii-i iscoditori, am tras aer în piept și am căutat, descumpănit, o parafrază drept răspuns. Și-atunci, "rana" din mine a articulat cu bravadă: "Sunt bătrân, Doamnă!... Dar încă verde..." Am râs. Eu inept, ea condescendent. Am râs dar fără râsul meu. Concluzia distinsei doamne a fost ca o lovitură în stomac, în nas, în tâmplă, în bărbie... Un pumn! Am realizat că risc să devin un tot mai inadaptat vremurilor prezente.
Privesc, în strecurarea mea prin viață, din ceasul dimineții până-n cel al morții, privesc în jurul meu. Dacă în urmă cu 23 de ani eram convins că nimic nu se va schimba în bine pentru noi, realizez acum că "schimbarea" (dacă a fost) a însemnat un șir lung de amăgiri, dezamăgiri, de seducere și abandonare, de ceață pe ochi și platoșe pe inimi... Mi-am promis că n-o să mă mai intereseze "problema națională" de la "referendumul neputinței generale" încoace, că n-o să mă mai preocupe altceva decât... efemerul vieții. Însă, viața se izbește ca un pet de bere proastă aruncat de nesimțirea populară în apele râurilor care se strâng în spatele vechilor baraje. Se izbește, se izbește cu speranța că va găsi o spărtură prin care să alunece eliberându-se... Dar nu reușește, nu.
După '89 ne-am bucurat isteric și criminal, apoi ne-am găsit într-o goană nebună de a avea, acapara, devaliza, fura, distruge, călca în picioare, amenda, răzbuna... uita. Iar azi, iată, conform sintagmei celebre cu "somnul rațiunii" suntem înconjurați de monștri și monstruleți. Puzderie! Aproape 70%, nu? Un procent zdrobitor, nu? Monștri și prostie. Peste tot. Dacă până nu cu mult timp în urmă "ciuma portocalie" căuta cu cinism și perversitate să dețină controlul absolut prin jaf și obediență, cei de acum, cu toată majoritatea lor "zdrobitoare" dezvoltă imbecilitatea, prostia și fudulia ca modus vivendi încât viața ți se pare o continuă sugere și lingere de... lămâie (!) Chiar cred că ne merităm soarta și că nu e vorba de nici un blestem altul decât neputința și apatia noastră deja proverbială. "Calități" care se dezvoltă și se evidențiază împreună cu înmulțirea acestei liote de ONG-uri care "luptă" pentru salvarea patrupedelor și se isterizează când vrei să-i rărești ca să nu ne mai simțim ca-n evul mediu, cu toată sarabanda manipulatorie și manipulată a celor care luptă, brusc, împotriva ocupării spațiilor verzi, a gazelor de șist, mai nou, a formelor de minerit, a cailor morți și a celor verzi pe pereți fără a înțelege că soarta ăstei țări e limpede... trasată și tranșată... De alții!
Păi, normal că mă doare!... "Sunteți bătrân" - îmi sună adânc concluzia distinsei doamne chiar și în urechea cu timpanul care mă sâcâie atunci când vrea și când nu mă aștept... Dacă mă uit în oglindă; da, părul meu ex-eminescian... rar, tot mai rar, obrazul ușor brăzdat și obosit de măștile sufletelor din mine, ochii mai puțin luminoși după ieșirea în culise, adică în realitate... Și, totuși, carnea tare. E tare!... Deci: "Sunt bătrân, Doamnă!... Dar încă verde." Și când mă gândesc că "roșu" rămâne culoarea-mi preferată așezată lângă... negru!... "Verdele" rămâne întotdeauna profund. Ca singura bucurie și speranță a vieții care încă mai pulsează în mine c-o poftă nebună, nebună, nebună. În rest, da, pot fi "bătrân" fiindcă, așa cum în urmă cu 23 de ani eram profund convins că nimic nu se va schimba - și eram tânăr și neliniștit!- cred acum, mai tare ca oricând, că am avut dreptate. Aceeași oameni, altă mască. Atât. Iluzia libertății, iluzia independenței, iluzia fericirii, iluzia putinței, iluzia adevărului, iluzia normalității, iluzia decenței... iluzia vieții... Certitudinea morții, însă, da! Așa că, privindu-mă-n oglindă, îi dau dreptate doamnei, chiar dacă "verdele" din mine mă înmugurește în speranțe, iluzorii și ele...
În jurul meu iar se colindă. Iluzie. "Iisus s-a născut în seara de Crăciun... Și nu ne lasă pe drum..." Frumoasă iluzie... Colindă, colindă, colindă... "Sunt bătrân, Doamnă... Și, totuși, încă verde!" "Aș dori, aș dori o portocală!... De ce una și nu două?" Cred că mi-e dor de copilăria rămasă mult în urma mea, de adolescența uitată în tăceri zbuciumate prin parcurile promenadelor neașteptate... Poate ar trebui să-mi eliberez restul de tinerețe rămas în mine închis în "bătrânețea" mea vizibilă. Poate că aș putea evada într-o libertate pe care nu cred s-o fi avut altfel decât doar ca pe o dulce iluzie. "Dulcea pasăre a tinereții." După care să-mi iau zborul ca Nils Holgersson alăturându-mă și eu cârdului de gâște zburând spre alte zări ca apoi să mă întorc, după alți 23 de ani, de pe tărâmul "tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte" atât cât să pun punct după ce aș vedea, satisfăcut și împăcat, că... nu m-am înșelat.
Piciorul drept mă ține în zbateri reumatice, timpanul drept măsoară presiunea vremii gri și umede din jurul nostru. Peste tot se colindă! Abundent, într-o veselie de ritualuri aruncate-n cascadă peste noi ca și cum abia acum au fost descoperite. Bisericile, pe canalele lor mediatice vibrează insistent în stări extatice și pioase încercând să-și readucă turmele rătăcite în staul... "Astăzi s-a născut Hristos, în seara de Ajun." De ce s-o fi grăbit lumea, nu știu? Mai este până la naștere și renaștere. Încă suntem în moarte...
Mă uit în oglindă... Părul rar, tot mai rar, obrazul ușor brăzdat, palid, ochii gri de nepăsarea și ne-nțelesul vremurilor cu tușa vizibilă a unor cearcăne din nopțile nedormite și gândite... Dar, încă, totuși... carnea mi-a rămas tare! E verdele-brad din mine. Ce nu-mi dă pace și nu acceptă, liniștit, ireversibilul... "Linu-i lin și iarăși lin, verde cătilin..."
Sună telefonul!... De dincolo de zări, vocea unui prieten... Îl doare un picior! Meniscul. Îmi sună cunoscut. Nu mi-e străină nici durerea asta. E și el obosit, îngândurat. Lupta pentru supraviețuire e dură chiar și acolo, sau mai ales acolo, în afara plaiului carpato-danubian. Apatia, însă, este deja o stare de a fi... Aici, la noi, acasă, în patria mumă, apatia noastră este împănată cu colinde, cu Moși roșii, albaștri și poate verzi, prin grădinițe, case, autobuze, gări, autogări. Porcul îngrășat își oferă șoricii spre pârlire în lumina reflectoarelor și a transmisiilor în direct, alcoolul alunecă pe gâtlejuri răgușite de răcnetele vieții... Noi colindăm, da; iar ei muncesc, sigur...
E frumos de sărbători, fără-ndoială!... Și-s liber să recit și eu, parafrazând: "Sunt tânăr, Doamne!... Și încă verde-n bătrânețea-mi ce mă pierde..."Așa că, pot să colind cu sufletul, ca o dorință mereu vie, emoționantă, încărcată de amintirea caldă a tinereții... Împodobește mamă... bradul... Și astfel,
să simt că inima îmi bate mai tare, că ochii încearcă străluciri uitate, că în oglindă chipul se întoarce, o clipă, la... 18 ani. Vremea idealurilor, speranțelor, viselor, ambițiilor, neliniștilor, curajului, încrederii, convingerilor, aventurii... Bucuria drumului din față când colindul meu era clocotit în sângele ce-mi alerga prin vene: "I want to break free!..."
Ah!... S-a spart oglinda!... Voi rămane mereu la 18 ani!... În lăutru-mi tainic... Anul viitor? Simplu... 2014. Happy Birthday to........................!
