Am tăcut prăbușit în suflet cu toată lumea, pe care o credeam normală, peste mine. Durerea asta surdă, acută și greu de acceptat, mă copleșește și chiar dacă i-am promis lui Dumnezeu că n-o să-I mai pun întrebări nefirești, acum, împietrit într-o astfel de durere și revoltă, mi-am încălcat promisiunea și privind fotografia cu chipul tău expresiv, cu ochii blânzi și adânci ca apele mărilor, l-am întrebat înlăcrimat: "De ce? De ce, Doamne, de ce?" Însă nu mai aștept răspunsul. El este undeva în ceruri unde, tu, draga și speciala mea Gabriela, colegă discretă și bună ca pâinea caldă scoasă din cuptor, te-ai ridicat mult prea devreme, într-un mod dincolo de barbar și nepermis.
Azi, scena plânge... De-o vreme nu se mai oprește din plâns... Actorii, artiștii, au devenit ținte pentru umilințe și crime... Azi, reflectoarele ard nefiresc... Azi, gongul sună a bătăi de clopot și jelanie...
Mi-e inima înjunghiată de o durere seacă. Nu cu multă vreme în urmă și tu jucai, cu atâta pasiune și drag, pentru sănătatea mea zdruncinată pe neașteptate iar dacă, acum, recuperarea anevoioasă merge, totuși, spre bine este și mulțumită ție...
Azi, din păcate, din pricina sănătății mele și a unor reguli medicale pe care trebuie, încă, să le respect, stau doar privindu-te cum mă privești... Ne privim... Niciodată, cred, nu ne-am privit atât de intens. Și asta pentru că nu pot fi în mulțime, lângă tine, să-mi iau rămas bun. Dar te priveghez, dulce mireasă a scenei, privindu-te în ochii misterioși ce parcă ard fotografia iar când vei fi condusă pe ultimul drum pe acest pământ voi spune o rugăciune ca să nu-l mai întreb pe Dumnezeu: "De ce?" Și am să-mi păstrez mereu în amintire ultimele noastre ieșiri la aplauze când, după ce ne prindeam de mână, aveai întotdeauna un zâmbet cald pentru mine... Eram unul lângă altul iar publicul aplauda, apluda, aplauda...
Apluzele sufletului meu te vor însoți împreună cu lacrimile mele izvorâte din atâtea neînțelesuri deoarece, tu, unica noastră Gabriela, meritai, pentru uriașa ta bunătate, o viață mai veselă și mai frumoasă. Îți promit că am să mă fac bine. Tu ești încă un motiv în plus. Și, când voi reveni pe scenă te voi căuta cu privirea, cu inima, cu sufletul, așa cum îi caut pe toți cei care au plecat prea repede de lângă mine. Iartă-mi epistola prea deșirată, poate. Vine dintr-un suflet la fel de deșirat în aceste momente și, mai nou, ușor incontrolabil. Iar eu am învățat să scriu cu sufletul și cu tot ce încape în el. Ți-aș fi scris o poezie dar au făcut-o, deja, alții. Și au făcut-o foarte bine. Pentru mine ai fost și vei rămâne poezia însăși.
Draga mea, Gabriela, durerea ta rămâne aici, printre noi, pe pământ, spre a nu te uita niciodată. Acolo, în cerul albastru, sufletul tău va zburda, în sfârșit, liber... chiar dacă nu ar fi trebuit niciodată să ți se întâmple ce ți s-a întâmplat. Și, te rog, acum la despărțire, din când în când, de acolo, dintr-un albastru infinit, să-mi faci discret cu mâna iar eu îți voi oferi în dar gândul meu de dor.
Adio, tristă crizantemă, drum bun, Gabiela, înger tăcut și prea repede plecat împlinind un trist destin îngenucheat. Lacrimile, ce ochii îmi tulbură, sunt petale de flori ce cad pe neașteptatul tău mormânt... Apluzele sufletului meu vor răsuna cu cele ale oamenilor care mereu te-au iubit și admirat...
Drum bun, Gabriela... Nu vei fi uitată niciodată...
