Gri după albastru strălucitor. Răcoare după arșiță. Nevoie de odihnă după zbatere. Neliniște după liniște. Indiferență după implicare. Umed după uscat și invers. Dezamăgiri după speranțe și, sper, invers. Uitare după neuitare. Amar după dulce... Apoi, iată, infatuare, prostie, aroganță, obrăznicie, imbecilitate, țigănie, nesimțire, abjecție, ordinărie, lașități, neputințe, imoralitate, tupeism, obstrucție, neghiobie, obtuzitate, fanatism, obscurantism, fudulie, incultură, anomalie... Vremuri de rahat. Rahat uman!... Politicieni-politruci și semidocți cățărați, prin prostia națională, la cârma țării ca țiganul proletcultist și dobitoc al anilor '50 ajuns în fruntea urbei strivind sub tălpile jegoase firavul fir de iarbă a ceea ce a mai rămas din noi. Si, da! "Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni! " E strigătul disperării din glasul Artistului demult devenit praf stelar. Strigătul care-mi cântă neostoit în golul sufletului...
Afară, griul zilei mă-ndeamnă... la drum. Iar din loc, iar la drum, la drum, la drum!... Si, da! Vreau să plec!... In urma mea un gol bântuit și violat bestial de obrăznicie, nesimțire, ordinărie, incultură, abjecție, prostie și prostituție (inclusiv cea culturală!), aroganță, imbecilitate, infatuare și... tot mai multă neputință. O veche zicere, românească, sau nu, mereu actuală, spune: "Peștele de la cap se-mpute." De când lucrez cu oameni (și am depășit binișor două decenii!) "mirosul" ăsta arareori m-a ocolit... Din fericire "pește" nu am fost și nici nu intenționez vreodată să candidez la "funcție" deci, nu am cum să devin. Insă, recunosc, peștele fript mi-a plăcut întotdeauna! Si-mi place să-l văd cum se frige... Ori să-i văd, dacă sunt mai mulți. Mai ales pe cei care se cred nemuritori plutind în ape tulburi uitând că și marii rechini pot sfârși în cârligul harponului. Depinde cine îi vânează. Ceea ce mă suprinde -sau n-ar mai trebui!- e că nimeni nu învață nimic nereușind, astfel, să ieșim la lumină din mlaștina puturoasă a "polițelor de plătit" și a "ciocului mic", că musai să rămânem "sugători de pix" ca un mitic personaj, să-i zicem... Mihnea sau, mai bine Mircea? Chestie doar de "istorie" națională. Sau locală? Mi-e milă de "Mircea". Sau Mihnea? Ce mai contează... Că, oricum, artistul, în viziunea unora, e doar un "sugător de pix" pentru că împovărează bugetele locale și naționale, domnule! Ce ne facem cu ei? Si, fir-ar să fie, unii dintre ei au "ciocul" clonțos, glasul prea tare... Eh, ziceam doar... așa...
Si continuăm să ne dăm în petec, fie cu obârșia, fie cu talentu', continuăm să aberăm și să pupăm cururile puturoase ale politicii autohtone. Anilingus-politicus-excelsior! Prin urmare, continuăm a ne pretinde "Dive" și "Divi" (sic!... că la masculin așa s-ar preta, cred), cu fițe schizoide în creierul de tărâțe, cu priviri bovine ce-ți imploră dosuri de palme peste boturile porcine. Nu! STOP violenței!...
Generațiile se succed prin moarte. La granița dintre viață și moarte se face traficul de zestre sufletească. La generația mea a rămas neștirbită în respect și admirație amitirea "generațiilor de aur" a "jertfitorilor" întru frumos. Căci, dăcă mai fac încă ceea ce fac e datorită faptului că ei au făcut ca eu să pot face... luând pentru a duce mai departe și, mai ales, a da dăruind... La generațiile actuale........................................................................................................
A, da, știu, am înțeles... Există o altă scară valorică! Și eu care credeam că cireașa are coadă de la Dumnezeu... Nu, nu, greșit! Coada asta aparține "generației" de pe scara vecină. Doamne, ce ți-e și cu "valorile" astea!
Dar afară e gri și din cauza asta văd și simt prea întunecat. Oi fi având, nu zic, și eu frustrările mele căci, altfel, nu știu de ce mi-e dor de OAMENI frumoși, de SUFLETE calde. Apoi, chiar -sincer- nu știu pe cine mai interesează bucuria emoției în fața unui sentiment frumos și arătat...
Ieri era soare torid pe un cer albastru strălucitor. Pe drum, mergând agale, într-un relanti al sufletului îmbogățit de imaginile unui trecut frumos, o doamnă în vârstă, frumoasă și caldă, condusă de bicicleta ei, mă oprește cu un zâmbet luminos într-o limbă română aproximativă: "Vă mulțumesc, fiidcă acum am ocazia, pentru emoțiile frumoase pe care mi le-ați dăruit în această stagiune."Am mulțumit frumos, evident, emoționat. A fost neașteptat. Ne-am continuat drumul în direcții opuse. Dânsa, cu bicicleta alături, eu cu lentoarea și supriza plăcută în mine. Ziua purta peste ea un nimb aureolat. Clipa! Iată, mi-am spus, merită să fac ceea ce fac. Si, mai iată, românii si ungurii, în fapt, se iubesc, se prețuiesc, se admiră într-o anume profunzime de dincolo de băloșenia politrucă atotștiutoare și dincolo de indiferența ori aroganța snobilor, de prostia generală și infecția universală. Am ajuns ca în loc de un zâmbet cald, o strângere de mână sinceră, o declarație simplă -dar profundă- de dragoste umană, să fim în stare de a ne ciopârți sufletele c-o drujbă ori cu un satâr că, deh, așa e cool, pentru că, acum și aici, trăim eliberați de "balastul" trecutului, pentru că acum se vede strălucirea viitorului uitând că, de fapt, fundațiile vieții și ale oricărui "acum și aici " teribil se bazează pe sudoarea și respectul celor pe care doar Dumnezeu îi mai are pe răboj... Dar ce contează? Pute și ne pute tot, penetrați de fiorul artei și de amocu' vieții. O viață trepanată de fiorii "noi creații", metamorfozați, aproape toți, în actualii "Treplevi" ai vremurilor contemporane. Noua scară valorică ne înmiresmează.... ha, ha, ha! Cu căcat! Mă iertați: Rahat! Giugiuc! Finom! Zer gut!...
Plec. O vreme... Oare, când voi reveni... Dar voi mai reveni?... Ce va fi? Cum va fi?... "Bine", șoptește Speranța... "Sper", răspunde Indoiala și Increderea din mine. Poate, cu mai puțină prostie și mai mult bun simț, cu mai puțină obrăznicie, aroganță, imbecilitate, nesimțire, mai multă înțelepciune, bună creștere, RESPECT și ATITUDINE sănătoasă, că de nesănătoasă și absconsă nu se duce lipsă... Cine știe?... Da' știu eu? In plinătatea asta de dezamăgiri și vise moarte mă simt ca într-o vară gri, toamnă toamnă și o spăimoasă neagră iarnă... Tiii, ce viitor! Cred că am să-mi cumpăr o drujbă. Va fi amuzant să tai niște capete, că la ce viitor avem... mai bine mă fac..."pădurar".
Hai, sictir!... Fir-ar mama ei de viață plină de găunoșenie și meschinărie, leprozerie de oameni mărunți, troglodiți și slinoși!... Doamne, ce frumoasă-i viața mereu însoțită de moarte!...
