Iarnă grea. 1954 încă o dată si ceva în plus. Continuăm cu viața de zi cu zi într-o stare de râme flescăite. Va veni însă iar primăvara, cu 1 Martie, 8 Martie, cu ghiocei firavi, rămurele înmugurite si inundații aferente din belsug. Si ce ne-om mai bucura!...
Un amic - ca apa unei centrale termice învechite, adică ba cald(ă), ba rece ori deloc - într-o euforie încălzită de nimic si puțin alcool, îmi declară că s-a hotărât să plece din țara asta. Astfel, iată, s-a alăturat celor zece milioane care vor să părăsească "mirificul" spațiu mioritic. M-a suprins, recunosc. I-am simțit sub perdeaua scurtă a cuvintelor, a măstii sufletului său -uneori impenetrabilă-dorința de a rămâne agățat într-o anume categorie socială, intr-un fel de albastru aristocratic din mijlocul unei bălți de portocaliu. M-am bucurat pentru zvâcnetul său de atitudine pro-altceva si normalitate, si contra a ceea ce, iată, am ajuns să trăim sub luminoasa cârmuire a unor smenari scârbavnici. "Mentorul meu a emigrat la 43 de ani si iată, a ajuns să se realizeze exprimându-se liber" - îmi spune, oarecum, cu alte cuvinte. Instinctiv, dar realmente surprins si, poate, tocmai din această cauză, îl incurajez spunându-i hotărât si admirativ: "Foarte bine faci. Bine te-ai gândit." Prinzând un fel de curaj, continuă. "Printre altele am un copil căruia trebuie să-i asigur un viitor sănătos." Si mai înghiți o gură de alcool fierbinte din paharul pe care tocmai l-a ciocnit de al meu într-un fel de "noroc" încărcat c-o oarecare tristețe si părere de rău. Si mie îmi părea rău.
Era scurta deschidere sufletescă a unui om către un alt om, căutând să dea întotdeauna impresia că stăpâneste foarte bine situația si cu care, din păcate, niciodată nu am reusit să împărtăsesc sentimentul cald al unei prietenii sincere si necondiționată. Niciodată pe de-a-ntregul! El, de fiecare dată, condus de ambiții "mărețe" care i-au adus, în fond, multe înfrângeri, ratări. Eu, acceptând greu lipsa de scrupule...
"Voi pleca din țara asta!"
Am tăcut amândoi... Apoi, ne-am gândit că ar fi nimerit să ascultăm o muzică, o anumită muzică (fiindcă eram, printr-o conjunctură, împreună la o sindrofie nicicum), cu care să ne lăsăm pulsul să bată puternic. Si am descoperit că ne putem regăsi în aceeasi gamă muzicală... Am încercat o satisfacție cât o victorie la Possada, fiindcă tânărul de la butoane se uita la noi ca la doi marțieni ce-si vorbeau într-un dialect bangladesh-enesc. A fost o întâmplare minoră dar pe care am apreciat-o la cote everestice deoarece, pentru câteva clipe, am descoperit umanitatea subtilă, firească, dintr-un om care până atunci vroia să pară că trăieste singur, numai cu adevărurile lui, împotriva tuturor. Ne-am strâns mâna după care am considerat că a fost suficient si am părăsit... incinta.
Au fost apoi câteva zile de zbatere si gânduri cu si despre viața asta tot mai greu de înțeles. Si mi-am adus aminte acum de întâmplarea pe care - foarte succint - am relatat-o. Asta pentru că, tot întâmplarea a făcut să reîntâlnesc un alt om de care m-am despărțit acu' vreo 15 ani, cu o sumă de nedumeriri supărătoare... Ne-am revăzut chiar cu o bucurie ce doar înțelepciunea târzie ți-o poate da. Ezitanți dar mai apoi volubili, ne-am depănat, unul altuia, părți din viața noastră scursă în ăst răstimp de ani. Il priveam. El, îmbătrânit, bolnav, cu un pumn de medicamente la purtător dar cu acelasi umor inteligent, fin. Eu... îmbătrânit si cu aceeasi admirație față de un om de o anume calitate superioară, care m-a ajutat cândva să-mi construiesc drumul în profesie, un pic mai departe. Ca si celălalt! Si totusi, era, este si rămâne o diferentă între ei. Cu acesta din urmă m-am îmbrățisat cu căldură, omenie si speranțe... Cu celălalt, am tăcut surprins de schimbarea lui de atitudine si de căderea în propria lui mască cenusie. O schimbare, ce-i drept, luată tot ca un soi de ciudă ambițiosă. "V-arăt eu vouă!"
Călătorind, singur, printre nămeții tot mai mari (iarnă grea si albă până-n negru) mă gândeam la acesti doi oameni complet diferiți si le înțelegeam singurătatea, apăsarea si tristețea greu mascată. Brusc, m-am simțit si eu singur... In microbuzul ruginit cu care călătoream, înghesuiți ca sardelele în conservă, chipurile călătorilor erau sculptate într-o singurătate dureroasă. Deodată, am simțit nevoia să mă teleportez departe de locurile astea, să evadez, să renasc într-o Lume Nouă, limpede, caldă, veselă... Am deschis ochii... Adormisem. N-am visat nimic. M-am trezit. Mi-era teamă, rusine, să nu fi adormit cu gura deschisă ca morții, ca pestii pe uscat. Peste tot în jur era alb, alb, alb si viscol, viscol, viscol...
Ce vremuri!...
Sună telefonul!... La "capătul celălalt" vocea veselă a copilului meu. Fiică-mea. Examene luate, toate, cu 10 (zece)!!! Pe linie! Si... facturi tot mai nefericite. Ce penibil si trist contrast! Iată încă o bucurie umbrită de o mizerie de țară contemporană scufundată în rahatul si hăhăitul unor jigodii care au încălecat poporul ăsta idiotizat. Dar mă aprind, ard, mă consum inutil. Si eu sunt parte a acestui popor. Si eu am contribuit cu compromisurile mele la compromisul general, umilitor.
Lângă mine, o bătrână cam sifonată, dolofană si înfofolită ca o stafie, doarme... cu gura deschisă. O ascult. Capu-i cade pe umărul meu. Am avut pentru o clipă impresia că a murit în somn. Dar nu! Miroase doar a urină... E vie. Microbuzul geme pe soseaua albă... Rezistă întocmai ca poporul ăsta derutat.
Drum lung, anevoios... Nu-i dădeam de capăt. Călătoream mai departe prin albul ucigător de negru al iernii si tranziția criminală a patriei pierdute. Cred că amicul meu, cel cu emigrarea bruscă si brutală, s-a trezit. Este mult prea apropiat, in fapt, de portocaliul desuet si mocirlos al vieții noastre românesti decât de albastrul infinit al libertății... Poate, dacă ar zâmbi mai des... Doar atât!
