DESPRE NIMIC, DE FAPT... LA NOI. (Frământările unui tânăr confrate)

        Un eveniment important în viața unui om poate influenta viața altui om, asta am învățat în 3 secunde și în mai multe derulari pe cortex. In acest punct mă întreb de ce era așa de greu de recunoscut faptul că noi toți trăim infernal de bine, cufundați în ființa noastră ignorantă de om din societatea acestei țări (îmi pare rău dar nu mai pot folosi termenul derivat din numele țării). Din cauza asta eu am prea puține momente lucide în care văd o bucată de pământ în formă de pește, arsă și inundată de ape, deși, cred că ar trebui să visez mai mult la asta. Atâta timp cât un om, în etate, îmi repetă că nu mai e ce era și totuși stă falnic în fața mea pe scaun, cu  un "aifon" (!) în mână și cu jeepul trei etaje mai jos, am dreptul să-i șoptesc la ureche că ar trebui să se sinucidă pentru că, prin fața ochilor i-au trecut cortinele tot mai decolorate și poate, în curând, tot mai absente. O armată de oameni, cum s-ar zice speciali care, azi, profită de faptul că s-au descurcat, în stilul  caracteristic  al acestei societăți abjecte și țin prelegeri de cât de frumos era pe vremea lor. Dar eu cu ce mă aleg? Eu despre ce o să vorbesc? Despre cât de mizerabil a fost? Foarte bine, nu e greu, dar, din păcate,  acei oameni lasă și progenituri, în urma lor, care acționează cu un mimetism genetic și care nu vor lăsa locul ”moștenit prin naștere”.
       Consider că ar trebui predată morala datoriei kantiene la TV și la radio, cărțile să fie goale, pentru că îl cred în stare pe aburcat să se apuce de citit doar ca să scape de datorie. Nu vă gândiți că tind spre comunism, nu am cum, nici nu l-am prins. Dar dacă am ajuns eu, coabitant al generației fast-food și gadget, să vreau să îl văd pe compatriot că își face datoria în fața alegerilor făcute... atunci înseamnă că e grav - sunt eu sărit, puțin, la memorabila vârstă de... 19 ani.
      A, da era să uit de evenimentul despre care am pomenit. Măi, oameni buni, cum poate să toarne în el, un profesor, din aceeași sticla distilată cu a viitorului artist (spre exemplu), care întâi s-a gândit să-și stingă arderile apoi să intre în scenă, cu arderi la cerebel? Eventual îi arată el, oare, cum NU se face? Sau îi arată că de aici încolo se merge. Nu cred în părinți care spun ”Nu face ca mine!..." Se predă hedonismul de parcă toți suntem rezultatul cuplarii sexuale dintre Freud și Nietzsche. Doar atât am moștenit fără să răsfoim vreo pagină... Problemele morale le extrageți singuri, pentru că, deh, cititorul e inteligent...

Domnule Radu, nu știu ce am scris și de ce am scris. E târziu în noapte și nu dorm. Nu am vrut să fiu foarte explicit...  pentru orice eventualitate. In privat aș putea fi dar mă gândeam că textul poate fi aruncat undeva, unde găsiți de cuviință...

O POVESTE DE LA UN SUFLET CARE PLÂNGE CU INIMA.

ÎNCREDERE ÎN DUMNEZEU

     Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în 

grădina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două 

găuri mari la genunchi. Buzele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.
 

     Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe 

lângă ei trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a 

spus părintește:
 

- Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?
 

- Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.
 

- Ce vrei să spui, copile? Ești bolnav? Crezi c-ai să mori?
 

- Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, 

în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi 

în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc.

Și iată,  de atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic.

Totusi, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel. Nu e așa, domnule?
 

- Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a

trimis să port grijă de tine. Vino cu mine; nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.
 

Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.
 

„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a 

spus minciuni! Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!” 

PRIMĂVARĂ, PRIMĂVARĂ... Sau despre ce am crezut, vrut, și n-a mai fost.

            Iarnă grea. Brusc, primăvară optimistă... Acu' s-a mai răzbunat... E un rece cu fiori muribunzi din tocma' iarna ce a trecut. Mugurii plesnesc în ritmul majorărilor de prețuri la tot ce ne-nconjoară de dinainte  de orice și de alte sărbători. Mielul "pascal" (săracu') se-ngrașă pân' la și peste 20 de lei kilu'... Ah, a venit primăvara, frate, în patria hoților și a șmecherilor! Mă simt, în  bătaia vântului care-mi provoacă întodeauna un guturai parșiv, ca Rhett Buttler în răscrucea vânturilor, dar constat, în fapt, că simt aceeași alergie la acest fel  -veșnic!-  de a fi al "bravului" popor român. Letargic și proțăpit în bâta-i de păstor uitat în câmp.

    Odată cu primăvara ne facem iluzii, aceleași constante iluzii, că vom reveni la o decență a vieții și conviețuirii, că vom fi mai corecți, mai atenți și normali când, dacă te uiți numai puțin în jurul tău, bălăriile, buruiana e deja cât casa, lepra și ciuma  -renăscute-  au cuprins tot ce a mai rămas din firava fibră a acestui neam.

     NU!... Nu vom mai schimba nimic în bine.

     Nu, nu vom mai fi niciodată mândri de noi.

     Nu, nu vom mai fi nicicând limpezi în ochi și-n suflet.

  Nu, nu vom mai reuși niciodată să ne mai ridicăm privirea spre cer, capul din pământ.

    Nu, nu vom înțelege niciodată că suntem putrezi de peste 2000 de ani.

   Nu, nu vom înțelege niciodată că suntem aici pentru că așa suntem! Marginalizații Europei sifilitice. Abandonații acestei lumi oricum mai bolnavă decât noi. Excepțiile se pierd în oceanul mondial metamorfozându-se în orice le-ar putea fi util pentru a se salva. Dacă tot fac parte din indexul cu "excepții", nu?... Ei, și, primăvară, primăvară... anotimp de proști care rabdăm să ne conducă niște proști. Vorba unui ilustru medic: "Nimic nu-i mai umilitor și dureros decât să fi condus de unul mai prost ca tine." Deci, care acceptăm să fim conduși... care înghițim prostia semidocților, cretinoizilor, idioților doar pentru că partidul (că n-a dispărut sintagma sperietoare), pentru multul pupat în curuț, i-a trântit (evident, conform logaritmului politic) în scaune înalte... Bun! Si scaunul se clatină. Iac-așa! Jigodia cade-n căcăstoarea  comunală. In loc?... Aaaa, da!... Pregătiți-vă. Invățați-vă replicile, tiradele, monoloagele... pentru că mâine... Mâine... cine știe... O luăm... Cu toții, că ne-am obișnuit... De la-nceput... Primăvară, primăvară...

   Mai zilele trecute am avut o discuție cu un tânăr confrate, talentat, deștept, pasionat, scormonitor în adâncuri sfinte și neștiute, cu mijloacele artei, prin artă, pentru artă, pentru spirit și împărtășire. Cu origini crescute într-o nobilă și bine șlefuită educație. Am vorbit de of-ul artistului în general și a celui contemporan, în special. Că ce să vorbească niște oameni cu preocupări comune? Concluzia discuției mi-a impus să schimb, într-un fel, "discursul blogger-ian" pentru a dezvolta o "poveste"... Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, aș zice, chiar speculativă. La fel și cu persoanele. Asta pentru a fi în acord cu normele "europene". Sic! Inainte însă...

   Cu ani buni în urmă, intram într-un sanctuar  -așa credeam în acea vreme-  al artei, bănuiam eu. De pe niște pereți înalți mă priveau, ocrotindu-mi pașii timizi, ochii unor oameni care au făcut istoria. Nu numai a locului! Mă îndemnau, parcă, să am curajul de a îndrăzni să duc mai departe ceea ce ei au tras până acolo. Apoi, mi-am "căptușit" sufletul cu studierea unor biografii considerabile, de excepție, uimitoare, superbe, admirabile... și epitetele pot continua. Eram avid și fascinat. Imi doream și eu acolo... In lumea aceea, lângă oamenii aceia!...

    Noaptea, când mă mai lupt cu insomiile, pentru a-mi da curaj de a merge înainte, de a ține drumul drept, văd chipuri de Oameni. Da, îmi dau seama  -și eu!-  că există OAMENI. Toți îmi zâmbesc, blând, sincer. Mă îmbărbătează chiar și cei pe care nu i-am cunoscut personal...

     Matei Millo, Aglae Pruteanu, Agatha Bârsescu, Elvira Popescu, Al. Demetriade, C-tin Nottara, Tony Bulandra, Mihai Popescu, Elvira Godeanu, Dina Cocea, Timică, Silvia Dumitrescu- Timică, Ion Talianu, Jules Cazaban, Al. Critico, Nicolae Bălțățeanu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Iancu Brezeanu, Aristide Demetriade, Romald Bulfinski, G. Calboreanu, Mariora Voiculescu, Lucia Sturza Bulandra, Soare Z. Soare, Al. Giugaru, Ion Manolescu, G. Storin, George Vraca, Maria Ventura, Sonia Cluceru, Beate Fredanov, A. Pop Marțian, Birlic...

   Mai apoi, oh, Doamne!...

   Emanoil Petruț, Ștefan Ciubotărașu, Geo Barton, Eliza Petrăchescu, Cella Dima, Marieta Sadova, Ion Fintesteanu, Marcel Anghelescu... Și, iar rafinament și fină aristocrație artistică. Tot ce vreți în materie de artă sublimă ca să mă las definitiv fascinat de Ion Pavlescu, Vasile Nițulescu, C-tin Rauțchi, Ghe. Cozorici, Amza Pellea, Vasile Cozma, Toma Caragiu, Ion Coman, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Septilici, Dumitru Furdui, Ștefan Bănică, Colea Răutu, Gina Patrichi, Ștefan Iordache, Florian Pittiș, Constantin Băltărețu, Marian Hudac, Stefan Mihailescu-Braila, Horia Căciulescu, Puiu Călinescu, Ștefan Tapalagă, Rodica Tapalagă, Gilda Marinescu, Gheorghe Dinică, Emil Hossu, Jorj Voicu, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Ștefan Radof, Ion Fiscuteanu, Cornel Popescu, Aurel Ștefănescu, Leopoldina Bălănuță, Dinu Manolache, Dan Tufaru,  Ion Marinescu, Forry Eterle, Gyorg Kovacs, Silviu Stănculescu, Hamdi Cerchez.......... și câți și mai câți... pe care nu-i mai regăsesc în drumul meu spre nobila instituție, la care mereu am visat... unde nu am ajuns până acum și nici nu cred să mai pot ajunge... De ce? Constat, pe zi ce trece, că mă cufund într-o mlaștină de imbecilitate și inutilitate egale cu o prostie neștirbită de veacuri. "Mă simt într-o profundă aporie" înconjurat de "artiștii noului val", trepanați de fiorul "creației" infinite, târâindu-și trupurile dezlânate, îmbâcsite de suficiență și de preaplinul lor, ejectând din ei  dezgustul major pentru tot ce e vechi ("dilema" cehoviană), duhnind  - că e de bon ton!-  a ierburi filate și prafuri gioint-ite stinse neapărat în alcool.  Ehei, unde-i sprițul lung îmbuchetat de povesti cu miez și cântec nemuritor de altădată?...Trupuri, înainte vreme uzate și copleșite de gol, de vid interior, capete lunatice în care mintea le stă setată pe fereastra virtuală, ei nerealizându-și propria celula în care singuri s-au vârât. Fereastra virtulă, ecranul laptop-ului, fiind vizeta celulei în care se cred liberi și superiori. Onaniști de nădejde cu închipuiri de Don Juan. Setați pe ultimele sezoane ale nu știu cărui film idiot, american ori nu contează, despre... nimic. Nimic și multă impotență imaginativă. Simplu. 

    Mă surprind înconjurat de tot mai multă tăcere și prostie. In linistea dintre pereții în care sunt nevoit să trăiesc, regăsesc fragmente din ceea ce  îmi imaginam eu că reprezintă năzuința mea, idealul meu... Căci aveam un ideal!... Răsfoiesc vechile cărți, le adulmec mirosul unic și constat că sfaturile și mai apoi principiile, crezul, după care m-am ghidat și încă încerc să mă mai conduc devin, în mintea celor cu care îmi împart truda, acum, desuete, de prost gust, prăfuite, ca să folosesc un termen elegant. Asta nu mă împiedică să nu mă gândesc, totuși, în mintea ăstora, ce mai e în afară de o găleată de rahat? Si nu știu dacă e chiar treaba mea... Sau poate e?...

    Evident, sunt și excepții. Nu multe dar sunt. De care, tot evident, mă îndrăgostesc iremediabil. Doar că, din păcate, ele sunt rare și la fel de disperate să reziste, să existe tocmai acum când verbul a exista se conjugă sub semnul violent al incertitudinii. Si, iată, această stare de lucruri îmi narează povestea Rigăi Penal și a lapidarei Evazioniste. E doar o poveste banală ( posibilele asemănări cu realitățile sunt pur întâmplătoare...) care poate să clameze o oarecare justificare a situației schizoide în care ne aflăm cu toate și de toate, acum, în acest secol XXI, acest Mileniu III, mai imprevizibil decât predicția lui A. Marlaux. De la artă până la viața de zi cu zi. Am specificat prima dată artă doar din pură slabiciune...

   Riga Penal - este, eufemistic vorbind, un "cineva" dar care cuprinde multe și tot mai  multe, ajuns să fie în fruntea ori în spatele frunții, rânjind belicos cu scrâșnete de gardian nazist că, în sfârșit, având o minimă putere, poate să-și răzbune orgoliul rănit de impotent culturnic și pentru păcatele-i străvechi. Iar dacă "fruntea" capătă formă și reprezintă o lapidară Evazionistă (dar nu-i musai a exclude posibilitatea unei bisexulități a Evazionistei), cu atât mai bine. Evazionismul cultural  -și nu numai-  batjocorirea patrimoniilor, hoția în numele unor așa-zise acte nobile este, deja, binecunoscuta religie, curentul ideologic cu coloraturi politice definite și arhicunoscute. Si, așa, hopa-țupa, hopa-țupa, în hora batjocurei și a călcatului în picioare, în ritm țigănesc, a tot ce-i uman, moral, valoros. Iar până la urmă nu e atât de grav pentru că orice lăcaș, fie el sfânt ori cultural sau economico-politic, poate să "beneficieze" de un astfel de "Rigă" și o "atare  Evazionistă", dar devine nepermis de grav când jigodii de tipul ăsta sunt cocoțate acolo, sus,  -dându-li-se și nas!-  cu ajutorul nemijlocit al unor persoane care au ființa cu adevărat îmbrăcată în haina valorilor autentice dar compromisul le îndoaie genunchii slabi dezvoltând labilitatea caracterului propriu. Si, încă, din păcate,  nu s-a găsit un răspuns plauzibil la gesturile îndoielnice ale unor astfel de oameni, altminteri respectabili sub raport valoric intelectual. Identități viabile, palpabile. Adică, un "cineva" cu un pronunțat "profil" penal.

  Ei, și atunci, Riga Penală cu a sa lapidară Evazionistă fac pe dracu-n patru, dracu' gol și pe fra'su ghem, ca să împroaște cu noroi peste tot, să-și reverse oligofrenia și paranoia mușcând cu ură din toate venele în care mai curge sânge valoros ce le-ar putea aduce o cât de mică ofensă ori semn de întrebare asupra "divinelor" lor persoane publice. Căci, numai așa vor putea "păstori" o armată de noi culturnici care, în celula lor imensă și neagră, belesc, cu bărbile unse de balele înspumate după ultimul praf aspirat și amestecat cu alcool ieftin, ochii injectați de nesomn și de prea puțin interes pentru frumos, excitați la culme de ultimul rahat în vogă a producției televiziste în serial, lingând ecranul laptop-ului în timp ce-și freacă cururile, timpuriu vestejite, unul de altul... Totul într-un profund coitus captivus culturae, râgâind hizlit și idiot a bere și drojdie dospită.

   Dar, repet: sunt excepții!... Și excepții... Însă ele tac, tac, tac... Apoi, când răbufnesc și rup tăcerea se umple lumea de lumină... Si așa, parcă mai găsești un sens al muncii și al vieții. Fie ea și de... artist abandonat de un sistem găunos care are nevoie de oportuniști, trepanați, retarzi, sedați... anonimi... Însă e greu...Tot mai greu... Tot mai greu...

   Și atunci mă apucă un DOR cumplit de cei pe care i-am înșirat aici și care nu mai sunt, de cei pe care nu i-am amintit dar trăiesc în mine... (Prin mine nu îndrăznesc a spune, a gândi...). Ei sunt sfinții și sfintele mele! Si, privind -eu- în oglinda spartă, alții în "vizeta" strălucitoare a laptop-ului, fereastra de celulă, fascinați de NIMIC, îmi vine să urlu: "De ceeeeee!.... De ce m-ai născut, mamă, om într-o lume care mă obligă să o detest? De ce nu m-ai născut un porc să grohăi liniștit..." Poate îmi fac mai mult rău când ar trebui să mă bucur de "primăvară, primăvară... anotimp de-ndrăgostiți..." Ce îndrăgostiți? Care îndrăgostiți?... Romantism desuet! Acu' se trage repede pe unde se apucă, fără nici un fior pur ci doar instictual în ațâțări de "esențe" tari. Deci... De ceeeee!!!... Imi fac rău cu bună știință și de DOR... Mi-e DOR de Domnul Stefan, mi-e dor. Mi-e dor de Domnul Dinică, de Doamna Ledunca     (deja aud râsul hizlit al "noului val"; cine e aia, Ledunca?...), de Domnul Octavian, de Domnul Toma, de Domnul Florian, de Domnul Ovidiu Iuliu, de Domnul Cozorici, de Domnul George..................... de toți, de toți, de toți... Si, numidu-i așa nu am facut-o din malițiozitate ci de un drag aparte și un vis încă viu... Păstrez speranța că, în viața viitoare vor fi la fel de generoși și mă vor primi lângă ei... De va fi așa... nu voi rata ocazia! Dar,  ce folos?

  Observ, acum, că vrând să scriu despre Riga Krypto și lapona Enigel unde, "Krypto" era un Penal iar "lapona Enigel" o Evazionistă la modă, puși, ajunsi, în fruntea unui "regat" imaginar din care au reușit să izgonească și să stingă până și ultima pâlpâire de  viață, cultură, normalitate și ardere artistică, de crez și dulce nebunie, de echilibru economic și bucurie a muncii... am deviat iar în derizoriul vieții. De ce? Pentru că animalul politic, "Marele Polifem" (!), a contactat o cumplită cataractă la ochiul legendar din pricina  oamenilor, artiștilor de modă veche. Si, iată, a ieșit o poveste despre o primăvară incertă...

   Mi-e DOR de Mama și de vară... Mi-e dor de tot ce nu mai e... Mi-e DOR... Si azi e învierea cealaltă, mereu prima, de fapt. Peste o săptămână se "resuscitează", încă o dată, pentru noi cei din urmă, Domnul... La televiziune, pe un post cultural, doi "artiști" behăie, la propriu: "apă, apă, apă, apă..." Si asta e o formă de cultură, de artă... Iar DORUL meu mi-l interzic... DOR, DOR, DOR... Doar El...