Soare. August. 2013. Lac sărat! Copaci. O formă de pădure! Iarbă, aproape uscată. Liniște... relativă. Păsări vesele, păsări triste. Păsări... Leul, în cușcă, rage. Mai este rege doar peste grădina zoologică din apropiere. În copaci, deja, frunze galbene. Arșița!... Suntem demult schimbați la față și la suflete... Cerul albastru. Apa lacului (sărat!) verzuie-străvezie. Încă prea răcoroasă... Prea devreme afară! Întins pe petecul de cearșaf, pământul mă atrage înlăutrul lui, parcă. Legea fizică a gravitației, îmi explic. În apă, sentimentul este de plutire și vastitate. Flotabilitatea, îmi explic. Legile fizicii pe care le-am "tocit" pentru ca profesorul meu eminent și minunat să zâmbească mereu, în veșnica lui grabă parcă, și să-mi strângă mâna întotdeauna sănătos, cu aceeași lumină vie în ochi, întrebându-mă invariabil cu un aer șugubăț apăsat de gravitatea anilor din spate atunci când mă vede întâmplător o dată în an: "Ce mai faci?" Iar ziua capătă un farmec aparte, mereu unic.
Cum zboară timpul! Ca și codobatura. Pasărea aceea curioasă care, până acum, a ciugulit din restul de măr -de vară!- din care, înainte, m-am înfruptat cu sete. Căci, cu sete l-am mușcat!... Fructul oprit.
La mijlocul lunii va fi miercuri... Într-o miercuri și o seară, apăream din străfunduri de viață la o poveste cu lumea dintr-o dragoste de nicăieri și nicicum pentru ca să-mi dau binețe. De atunci am numărat, pe răboj, până acum... 50 ... Am ajuns la jumătate!... Sau, poate, la capăt?... Oricum, la un nod. Gordian. Nu că n-aș ezita să-l tai acum! Un Nod rupt, desprins din frumoasele și subtilele "noduri" ale lui Nichita. Care Nichita? Ei, care?! Unicul!... Toți, în fapt, suntem unici. Eu, doar lipit cu burta de pământ așternând pe o hârtie aceste slove (ce frumos și vechi cuvânt!) pentru ca, mai târziu, să le cuprind într-o nouă "stare". Cea de 50!
Cred, totuși, că în miercurea jumătății acestei lumi, mă voi naște iar. Deci, fi-voi din nou Copil. Iar al meu Copil fi-va-mi mumă-tată... Acu' să-l văd! Abia aștept să mă nasc. E soare. Torid. Sentimentul adâncirii în pământ mă apasă în timp ce vântul pornit, cald, mă adie. Alungă muștele, insectele... Iată, că nu se putrezește chiar așa de ușor!
Nevoia de plutire mă ridică în două picioare. Ale mele! Flotabilitatea mea mă împinge în unda verzui-străvezie a lacului. Vreau să dorm plutind. Răcoarea apei îmi dă întotdeauna fiori... Fiori plăcuți... Reci.
Curând mă nasc!
Deocamdată mai am de murit.
50. Cincizeci! Rostit, cuvântul sună ca cinelele unor tobe lovite de Ringo Star... "Hei Jude, don't be afraid.
XXX
XXX
Iar soare. Fierbere. Cer. Albastru... Cincizeci de bătăi de inimă, de pleoape, de aripi de fluture... Tot mai aproape! Stau expus. Gol... parțial! În aer, de lângă un teren de tenis (particular!) răzbate vocea lui Toto Cutugno. "Serenada, serenadaaa..." O altă voce, de macho repatriat de pe șantierele ori terenurile agricole din peninsulă, se aude tunător de sub soarele strălucitor: "Asta-i! Ecco!" Această atmosferă mă inspiră și mai aștern câteva rânduri ca să-mi fixez imaginea zilei: cimitirul. Mai nou, cimitirul mă amuză și mă fascinează.. Dimineața mi-a pregătit un drum la și prin cimitir. Flori și o scurtă reculegere. Cimitirul este o tarla de pământ (am constatat!) de cele mai dese ori, marginalizat. Aici, însă, de o parte a drumului, cruci, morminte, gard părăginit și, de cealaltă parte, case, curți, porți. In porți, pe bănci șubrede, oameni... vii (!) contemplând în-crucit imașul verde. Eu, pe drumul dintre aceste "perspective"... Si am râs! Mult. Si, poate, nepermis. Ziua e foarte toridă iar soarele de vină. Atâtea morminte uitate, cu cruci căzute, putrede, rupte, șterse. Pe morminte, bălării... Totul în contrast putrenic cu somptuozitatea unor alte morminte, de beton, sculpate în detalii baroce, ca niște beciuri adânci și reci. La păstrareee! Opulență.
Am înțeles, încă o dată, frumusețea rugului. Arderea purifică și vindecă aducând ofrandă Soarelui. Iar pentru mine Cerul și Soarele sunt Dumnezeu. Al meu, în primul rând! Îmi place lumina verii. Motiv pentru care, decât să mă las în grija popilor demult metamorfozați în meschini hrăpăreți, nesătui și belicoși ori a copiilor (Copilului!) ce fi-vor mult prea ocupați cu viața, aleg... focul. Rugul. Vreau să ard frumos, cu vâlvătaie! Iar ultima dorință îmi va fi simplă da' utilă vremurilor de după: să fiu așezat în groapa în care se va sădi, imediat, un copac. Nuc sau ștejar. Si atât. Apă multă cu pământ bun să crească bine. Dacă vlăstarul -de nuc ori stejar- se va prinde, înseamnă că n-am trecut degeaba prin viață. Voi crește roditor. Iar peste ani, dacă nuc-stejarul va fi tăiat pentru foc, mobilă ori alte construcții rămân viu în rădăcini. Iată, Viața! Uite esența pură într-un Dumnezeu real, cu adevărat adevărat așa. În afara ritualurilor sterile, goale, insipide și a aducerilor aminte obligatorii. Complezență ucigătoare!
Si am lăsat în urmă cimitirul râzând sănătos și bine de Moarte. Am coborât la unda lacului sărat pentru o scăldare profundă în uitare și abandon ca să-mi întăresc organismul pentru viața pe care o mai am. Toto Cutugno cântă prompt și inconfundabil: "Non ti lascia, mia vita..."
Soarele arde. Cerul, albastru. Moartea, pe lângă Viață, peste tot! Sunt înconjurat de zeci de copaci bătrâni cu coroanele mari. Mai târziu mă voi retrage la umbra lor sănătoasă. Până la cincizeci de bătăi de aripi de fluture mai este... Nu mult... Dar mai este... "Serenada, serenadaaa..."
XXX
Azi a fost o zi sufocant de toridă. Pe gustul meu. Cincizeci de raze ori o mie la puterea "n" mi-au mângâiat până la vișiniu, corpul. Trăiesc un sentiment profund de contopire-topire-disipare. Oare se apropie re-nașterea neființei?
XXX
14 august a.c. O zi caldă, călduță, cu ușoare adieri de vânt blând.
Nori răzleți. Seara, ploaie, fulgere luminoase, răcoare. A fost o zi așa cum mi-am dorit; normal de normală. Aproape banală. Intimitatea mea a numărat împrejuru-mi cincizeci ori "n" mesaje, gânduri, vorbe, șoapte de bunătate. Bunătatea oamenilor! O calitate tot mai rară, greu de găsit în stare pură. Am trecut ușor "puntea". Îmi vine să râd dar e, deja... noapte. Zâmbesc umbrit de liniștea ei adâncă: "Maestre"- acu' să te văd! Drumul e în față. Tot în față... Imprejur? Oameni.... "Si ce e pentru tine omul, Hamlet?" Pentru mine?... Încă o întâlnire. Sper. Mereu așteptată, mereu...
XXX
Sunt Nordic iar. Acest "iar" nou a debutat cu zâmbete, pupături, discuții, artificii, "Show must go one" mixat de vântul trecătoarelor schimbări la mare modă, șampanie, uscățele și promisiunile ferme că se va munci cu mai multă abnegație, osârdie și dăruire decât mai poate fi imaginat acum. În mine, surd, am râs. Amar, trist, nicicum. Ca viața asta. Încă o dată mi se adeverește că deja-vu-ul există în forma lui cea mai pură, că nimic nu e întâmplător, că oamenii sunt mereu așa cum sunt și nimic mai mult. Marionete jalnice în mâinile Destinului, corupt și el. Mergem înainte în promiscua noastră viață de doi bani, alergând scrâșnind din dinți, după minima decență a traiului. Tot ce-mi mai pot dori și pentru care niciodată nu-i destulă îndrăzneală, este sănătatea. O sănătate suficientă care să mă ajute să-mi urmez veșnicul meu vis: arderea la cote înalte. Cele mai înalte cu putință evitând astfel, cu atenție, swinger-eala de prost gust a culturnicilor (și nu numai) poponari eșuați și impotenți. Căci, dacă e să ne "ciocnim" pentru a ne face meseria ca, mai apoi, să ne împăunăm cu autolaude deșănțate, îmi voi pregăti "bucuria" sadică de a-i frige pe năbădăioși cu clești înroșiți în focurile facerii. Servim masochism, sodomizări, perversiuni la liber tuturor celor dornici să se afirme rapid după cum petrec noaptea cu sau fără lună nouă, plină ori tăiată în pătrare. Sună bine. Si e în trend, ca să mă exprim elegant și pudic. O, vai!
Am nevoie de aer! Si, cât îmi mai stă în puteri, mă rog să-mi pot face profesia cu demnitate, onestitate, cinstit, serios și profesionist. Oriunde în țara-mi de izbeliște, oriunde în lumea asta răsturnată. Căci, "cine nu are curaj, cine nu are ambiție nu are dreptul să se plângă de mediocritatea vieții sale"- spunea Antoine de Saint Exupery. Si cred, cu tărie, că toții avem nevoie de curaj și ambiție ca să ne putem curăța curățând mizeria din jurul nostru...
Vine toamna!... În suflete a venit. Cu vara... Platon, anticul, avea dreptate definitivă în al său "mit al peșterii". Uneori, din păcate, nu e bine să ieși din peșteră nici măcar să urinezi. Nu, nu, nu e bine!...
FINAL
FINAL
50... Punct și de la capăt. Cu sinceritate, onestitate, fair-play, cu credința că înțelepciunea e peste prostie, că dragostea nu e ură, că dârzenia nu e ranchiună, că în adevăr e credința și credința în adevăr te ține viu dându-ți libertatea de a spune "Da" sau "Nu" descoperind, astfel, că frumosul nu e urât și deșteptul nu-i prost și nici fudul... E mult? Puțin? Ce contează! Pentru mine rămân puncte de sprijin în minima instanță morală și singura care ne mai îmbracă pe dinăuntru structura de... Om. Căci, a fi Om, într-adevăr, e mare și deloc un lucru simplu. Din păcate devine tot mai complicat. Însă, cine rezistă mai are o șansă: bucuria dimineților și nostalgia blândă a apusurilor în cor de greieri liberi acompaniind în surdină, discret, acordurile armonioase ale lui Rahmaninov. O, ce noapte!... Vis!
