ASTĂZI !

Astăzi, când am aflat de câte afecțiuni e în stare un om să se "molipsească",
Astăzi, când am aflat că trebuie reînvățată rostirea răspicată a negației "NU",
Astăzi, când am aflat că acum ești, iar peste un minut, o secundă, nu; ca și cum...
apoi de mâine devii o amintire tot mai îndepărtată,
Astăzi, când am realizat cât de efemer este tot ce ne dorim,
și nu realizăm cât de important este ceea ce avem,
Astăzi, când am înțeles sintagma: "Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce",
Astăzi, când am înțeles că mai important este să stai cu fața la Soare și cu sufletul în Lumină,
Astăzi, când am reînțeles că totul e trecător iar important este cum și ce rămâne după tine,
Astăzi, când am înțeles că sănătatea este comoara cea mai de preț a Omului...
Și cea mai des lăsată uitării...
Astăzi, când am înțeles că Apocalipsa nu-i azi, nici mâine și nici după ce nu vei mai fi,
Astăzi, când am simțit, din două vorbe, că fericirea și iubirea rămân cel mai puternic leac, unicul tămăduitor,
Astăzi, când am înțeles că nopțile vin după zile,
iar ziua de mâine e înaintea nopții ce vine
pentru ziua următoare...
Astăzi, când am înțeles că ăsta-i rostul Vieții...
Ufff!... Păi, am întorso-n drumul meu, 
spre regăsirea-n Bucurie.
Bucuria de a trăi în Lumină!
Ceea ce urmează de acum încolo -astăzi am reînțeles!- este doar în firea lucrurilor și nimic mai mult.
Și, iată, parcă încep să mă simt mai bine;
să mă vindec, parcă...
Tocmai când furtunile sunt pe cale să se dezlănțuie... Cât de ciudat, cât de interesant!...
Ce stare!... Ce stare!... 
Lumină!!

SUFLETUL DIN AZIMUT

Stă să plouă negru-n jur

după un soare taciturn...

Zâmbet larg făr-de-mprejur,

haină sufletului bun.

Zdrăngăne a surd și mut,

spaima mea din azimut.

Depărtare prea aproape,

apăsare de prea mult.

Saltă cântec în surdină

dintr-un radio de vină,

și-nadins uitat deschis;

un ecou, un plâns și-un vis

în puzderia de stele,

rătăcind hai-hui prin ele.

Stă să plouă-n asfințit!...

Mă surprind pufnind în râs;

hohote de glas și plâns.

Chipul meu întors pe dos,

mă privește urâcios:

"Ai mințit, iar ai mințit!..."

Și-am tăcut înțepenit.

Plouă în torent de vară,

sufletul uitat pe-afară.

Cade strop prelins din cer

ca un țipăt și mister.

Moare lume, moare floare,

moare gâză, moare soare,

moare ziua, 'n stele clipa,

renăscând din zbor aripa.

Seara asta întunecată,

stă în ploaie ferecată...

Fulger viu, puternic tună!

Fericire, ia-mă, du-mă!

Pierde-mă și uită-mă,

lasă-mă și cântă-mă!

Uite!... Uite!... Iartă-mă!...

Plouă-n stropi de vaier mut,

sufletu-mi din azimut...

DOAR O SECUNDĂ ! ...

    Zilele astea -și acum!- am reaînvățat ce-i ruga; ruga fierbinte din brațele disperării și-a dezamăgirilor care se-ntind, negre, să te cuprindă, și dragostea, prețuirea, fără multe cuvinte, a unui suflet larg și drag tocmai prin asta, atunci când te îmbrățișează din străfundurile unei prietenii adânci, nerostite dar mereu simțită exact în clipa care trebuie; poate uneori "aricioasă" și "ciufută" -și de-oparte și de alta!- însă niciodată desconsiderată și, până la urmă, nicicând... trădată. Iar asta nu are nevoie de-o exprimare în cuvinte multe... Au fost, sunt și probabil, vor mai fi voci care mă "acuză", vezi doamne! că mă "ascund după un calculator"... Ce pot să zic, să răspund? E clar! "Vocile" acelea vin din articulațiile laringiene ale unora care n-au înțeles până acum și nici nu cred să poată înțelege vreodată... "expunerea în fereastră". Vizibil, asumat, căutând drumul, calea, împărtășind dar mai ales ținând în brațe, fie și numai pentru o secundă, o clipă, căldura liniștitoare a unui suflet larg cât să-ncapă o lume, a unei stări de înțelegere rară și de excepție tocmai prin această calitate numită, ca primăvara-n florea... prietenie. Prietenia unui prieten dincolo de zdruncinăturile vieții. Iar acesta este Omul!... OMUL încărcat cu HAR... Rar! Tot mai rar, pe cale de dipariție. Și poate din cauza asta emoționează atât de tare, până la lacrimi, normalitatea unui gest de omenie pură...

   În singurătatea unei dimineți însorite care ar trebui, nu-i așa, să reverse-n suflete optimism, îmi sorb cafeaua amăruie și mult prea caldă (ca întotdeauna!) înțelegând, în apăsarea tăcerii din jur, că trecerea noastră prin viață ține foarte mult de întâlniri la răscuce de drumuri. Întâlniri care marchează destinul, îl schimbă dacă e de schimbat... Trăiesc din plin schimbarea, schimbările, ca ploaia-n dimineață, soarele-n amiază și frigul din seară. Iar faptul că ieri probabil, eram mai optimist ca și alaltăieri, visând încă la idealuri, azi înțeleg că și Moartea poate să-ți chinuie Viața cu insistența ei sâcâitoare că ea există. Chiar dacă Viață fără de Moarte, concret, n-o-ntâlnești decât în basme, Viața după Moarte e posibilă, rămâne. Singurul inconvenient este cum? Căci, dacă rămâne cu dorul de Moarte atunci aia nu mai e Viață... Cel mult o pre-Moarte. Complicat. Între a fi și a nu mai fi e doar o secundă! Ce lași în urmă? Cum lași în urmă? Și-atunci?... Mă revoltă tot atât de tare după cum mă și întristează... 
   Tocmai în dimineața asta însorită, sorbind din amăruia mea cafea, abătut de-o singurătate pe care niciodată n-am reușit  s-o percep la adevărata ei valoare... dureroasă, ca în zilele astea, am înțeles că statul în fereastra-mi virtuală, vizibil și asumat, deasupra tuturor interpretărilor și-a înțelesurilor mă va ajuta, măcar aparent, să-mi pot ține un soi de echilibru destul de bine afectat  de "supărarea urechii mele interne"(!). Și, astfel, să mă pot menține într-o luciditate și-o împacare cu mine, cu viața căreia-i simt "răzbunările", încercările, apăsările. Și-mi spun: "Asta e!" Chiar dacă, ceea ce mă doare, concret, nu sunt eu ci acei de lângă mine, depinzători de mine și de luciditatea mea...

Cântarul ăsta mut mă îngenuchează adeseori sub balansul brațelor lui larg deschise ca un Iisus brazilian între bine și rău, urât și frumos...

  Și Viața e doar o clipă, o secundă. Culmea! În ambele sensuri!

   Îmi sorb cafeaua amăruie în singurătatea apăsătoare a unui spațiu, nici ăsta al meu! înțelegând nevoia rugii...

   Doamne ajută! 

PASUL ÎNAINTE REPRIMAT?

   Seară. Primăvară. After show!... Mă rog, adică după spectacol. Un spectacol... A fost o seară frumoasă, simplă și în același timp normală. O seară în care mi-am dat seama, încă o dată, că publicul pentru un artist este, totuși, așa cum el, Artistul, reușește să și-l formeze, să și-l apropie... Am încercat asta, într-o formă mai directă, readucându-i-o la nivel de conștiință, unui mai tânăr confrate  -sârguincios și totuși  cam în gol!- printr-o "corecție" verbală, undeva printr-un spate de decor. Căci, eu apreciez "farsele", chiar și pe cele mai puțin inteligente, pentru că ele sunt farmecul unui spectacol atunci când acesta permite. Farsa bună, inteligentă, îl ține viu! Însă nu pot fi de acord cu  faultul gratuit și cu penibila ocheadă la public. Dar sunt liniștit! După  această seară  -ca ultimă și definitivă "lecție"-  cred că cine vrea să înțeleagă profesia asta o va înțelege... Fiindcă nimeni, până la urmă, nu e invitat  să fie. Cel mult i se îngăduie! Cei"invitați" poartă întotdeauna alt blazon! Dar dacă sunt, trebuie să facă. Și dacă faci bine poți -eventual-  să fii. Asta e!

   Iar ceea ce spun eu acum, iată, e o anumită atitudine-stare, ca multe altele, pe diferite teme, fără a ruga pe cineva să fie de acord cu mine și mai ales să mă urmeze. Căci, nu vreau să mă urmeze nimeni și nu vreau, sub nici o formă să fiu, cum se spune acum cu pretenții intelectuale, leader. Vreau să fiu EU cu MINE și atât! În respectul imens pentru înaintașii mei (tot mai uitați!) care mi-au îngăduit să fac, încă, ceea ce fac...

  Așa că, am dat pe gât paharul cu vinul roze demi-sec (excelent!), în popasul meu scurt, fără nici o dorința alta decât aceea de a fi un om... normal plecând apoi fără ambiții stupide de preamărire dar cu regretul că "breslașul" de lângă mine, din păcate, nu cred să fi înțeles ceva din șuvoiul meu de gânduri. Și mi-am întărit credința că e inutil de a face pe cineva să înțeleagă frumusețea clipei. Căci va pleca, oricum, pe cărări abătute și triste. Dar ce contează?...

   Nu demult a fost 27 martie... Ziua Mondială a Teatrului... Frumos! Breaslă să trăiești și să crăpi splendid câtă vreme te lași călcată în picioare de indolența diriguitorilor și prostia malignă din interior! Nici dracu', dintre ăștia, nu ne-a urat -nouă, pârliții truditori, tot mai inutili în ochii "dumnezeilor" care împart bugetele cetăților, un sincer LA MULȚI ANI. Doar "semne" oficiale de la organismele care se mai țin pe picioare  atât cât să nu plesnească și ele de bine ce ne este tuturor. Cică, suntem neînsemnați și mici... Da, dar ce MARI în suflet! Ei, vedeți?... Aici e diferența!... Așa că, și pe mai tânărul meu "breslaș" îl pot înțelege câtă vreme va ști că în profesia asta este loc de mult și multe, dar în primul rând, necesar și obligatoriu!- pentru respectul de sine și pentru cel de lângă ori din fața ta. Plus truda uriașă a înaintașilor!

   Acum, în această seară, am înțeles încă o dată că profesia noastră este atât de frumoasă pe cât de murdară poate deveni. Și mi-e ușor dar și foarte greu fără ea. Prin urmare, asta presupune întotdeauna o atitudine. Individuală, în primul rând, care începe de la privitul dimineața în oglindă și înțelesul că succesul nu stă în ce spun unii sau alții despre tine ci în ceea ce poți tu oferi oamenilor. Iar aceștia, în număr tot mai mare, să te aplaude fără rezerve pentru că te recunosc ca suflet al lor. Deci, da, se impune, mereu, o SCHIMBARE dar și un SACRIFICIU... dacă vrem ca ea, profesia, aici și peste tot, să mai însemne ceva.

   Ce spun eu e cumva o atitudine? Nu știu... Dar un crez, da! Și este al meu! În primul rând al meu! Și nu vreau "aderări", nu vreau nici "aprecieri". Tot ce vreau este o liniște pentru neliniștea creației. O creație salvatoare măcar pentru o zi astfel încât, împreună, să putem face pasul înainte...  Dar știu că vorbesc singur și mai știu că tot ce am scris-spus acum, și nu numai, este vorbă în vânt și complet inutil. Eventual doar pentru a stârni zâmbetele... proștilor. Și, sigur, e bine și așa! Căci, nimeni nu va avea curajul (poate nici chiar eu!) de a spune pe șleau că suntem cum suntem pentru că ne place duhoarea mediocrității,  pentru că ne place să ne închinăm la idoli de tinichea,  pentru că e plăcut grozav de pupat în continuare mâna și curul celui care îți dă impresia că te va răsfăța conform valorii pe care crezi tu că o ai, pentru că e "util" să te ploconești la toți ratații, retarzii și stupizii ca să-ți faci un loc al tău, pe munca ta... Compromisuri peste compromisuri... "Atitudinea" este discutată prin crâșme sordide cu iz de baruri selecte unde băutura e relativ accesibilă ori "pe încredere" și din greu, pe la colțuri, cu dat din coate și stat în genuchi lingând acadeaua... Doamne, și ce te faci când nu mai ai acadea?... Despre ce vorbim?! Pasul înainte reprimat? O, da!... Doar dacă în față este dezgolit vreun cur apetisant pentru cocoțatul pe "scara socială". Asta rămâne totdeauna o șansă. Și ce măreți vom fi apoi! Docenți!

   E noapte iar... Lungă fi-va. Simt. Azi am realizat încă o dată cât de efemeră-i viața și cât de important e să lași ceva în urma ta de care să fii mulțumit și împăcat iar pașii să-ți fie reținuți, atenți, chiar reprimați pentru a nu te lovi de prostia din jur care prosperă acum ca ciuperca după ploaie... 
    Mâine sper să fie ca și azi. Soare pe cer... Atât.