SUFLETU-MI LUP SĂ FIE!...

Dimineață devreme după o noapte târzie...
Tăcerea din mine vorbește și cântă
cu Zeii din fluturi și flori de cireș.
Ambrozia-n cupă mă-mbie să uit
neliniștea-mi vie din pasărea nopții...
Mă sparg -și liber o fac!- în raza de soare,
ca cioburi  tăioase de-oglindă să fiu,
iar Moartea lumineze-mi, ca-ntr-un târziu,
poteca de flutur' 
în Viața-mi lumină de zbatere, crudă
ca firul ierbii-n Paște, udă, 
zdrobit de gura veselă a unui Ied,
tăcut, pierdut și prea-curat de blând,
ce mușcă-ncet cu rumegare-i stinsă
Viață alunecată-ntr-o Moarte ninsă.
Mă dezgolesc de trup
lăsându-mi sufletul să fugă
în haita lui de Umbră-Lup!
Și-am să rămân, cu inima-mi pulsândă
a Dor, a Dragoste și-a Viață blândă,
un Lup bătrân dintr-o oglindă spartă,
și-un Ied plăpând 
mușcând un fir firav din-nalta iarbă,
plesnind cândva în crud și-n verde-salbă.
Așa că, am să mă-mbăt cu-ambrozia din cupă, 
iată!... Ca sufletu-mi de Lup, mereu să-mi fie
în dimineața asta dusă prea devreme
din noaptea mea tăcută, lungă și târzie,
un Dor, o Dragoste și-o Viață după. Mie!...

FLOARE

Mă frâng în razele de soare
'ntr-o primăvară nouă-nfloare.
Îmi număr clopotele inimii-n surdină,
zburând cu gându-mi-cânt de violină.
E primăvară iar și iar,
și totu-mi pare în zadar...
Mi-e dor de-o rătăcire șuie-n soare,
de-o fugă-n flori căzute în ninsoare
din creanga vie-ntr-un cireș uitat,
în care doru-mi se albește atârnat
de-o veșnică speranță și un fior visat,
într-un sărut, o șopată, și-un oftat;
o mângăiere tandră și-o firavă tăcere...
Mi-e soare, Doamne, și mă doare
cu dorul prins de-o primăvară iar,
când totul încă-mi pare în zadar...
Dar... iar, amar, zadar, și primăvară iar...
Ce lung, ce mult și Soare, petală-nea,
Frumoasă Floare, lumină-n albă stea.
E primăvară iar și iar...
De ziua ta în noaptea mea.