Îmi îngheaţă zâmbetul în geam
când soarele apune în iarna asta-ntunecată,
şi cade iar ca o cortină noaptea-n care nu te am
pe tine cea de ieri, de azi, de-acum şi niciodată.
În bradul meu pipernicit tăcerea-mpodobeşte
chemarea tristă a paşilor din urma ta plecată.
Şi orologiul sufletului bate rar
în timpul de absenţă şi neant.
Mă uit tăcut în calendar...
Cu ochii eu te caut în zadar...
Doar azi e până mâine! Iar mâine încă o zi.
Şi între ele noaptea din care nu te poţi trezi.
Ne trece anul, un altul vine iar,
cu-aceeaşi respirare şi aşteptare-n dar...
Du-mă, du-mă dorule!... Du-mă dor şi nu mai sta
înainte-n viaţa mea, că mi-e tare dor de ea.
Şi la anul care vine să-nflorească doru-n tine,
iar din zâmbetul din geam gheaţa rece să ne cadă,
şi de mână s-alergăm, numai soarele ne vadă...
Şi doar azi e până mâine şi de mâine iar la anul,
cu colidul şi cu steaua, sorcova cu tot elanul,
iar cu soare iar cu ploi, iar cu ierni şi dor de noi.
Pân-atunci, căzut în noapte, îngheţat un zâmbet plânge
şi afară înmărmuită, doar iubirea noastră ninge.
Linişte, suflet pribeag, ba mă laşi, ba nu-mi dai pace.
Mâine anul se-noieşte, lasă-mă să fac ce-mi place,
inima să-mi zburde iar, dragostea din cer s-o iau!
Să cuprind din mine dorul, ţie, tot, ca să ţi-l dau...
