În noaptea asta, dinspre seară,
îmi ești năluca dintr-o vară.
În seara asta înspre noapte,
te nălucesc cu năluciri de șoapte.
Îmi bate vântul în fereastră...
Te rog nu fi cu mine atât de aspră,
și nu-mi mai judeca singurătatea.
Dă-mi doar iubirea asta și iertarea.
Iertarea ta, nălucă vie!
Iubirea mea? De somn să-ți fie...
Îmi bate în fereastră vântul...
E cântecul ce mi-a cuprins pământul;
pământul meu cel de o palmă,
proptit în dorul tău ce se destramă.
E liniște, acum, în casa asta stinsă...
Doar vântul care-mi cântă la fereastră.
Da. Îmi ești năluca dintr-o vară,
în seara asta lungă dinspre noapte,
și te cuprind cu năluciri de șoapte.
Ce poticnire a timpului în loc!...
Ce mult e rece, ce des e cald,
cum arde tot și cât mult foc!...
Deschid fereastra... Respir...
Că nu mai pot și nu am loc.
Cu Dumnezeu încerc să fac un troc:
„Mai lasă-mi, Doamne, zile, nopți și vise,
în năluciri trecute, cu șoapte calde, stinse.
Mai lasă-mi, Doamne, doruri multe
și vântul să mă mângâie pe frunte,
pân' mă adun să pot să urca pe punte,
și-am să vâslesc în locul lui Charon,
să se odihnească, doar! Că-i și el om.
Și-am să vâslesc vorbind cu el...
El serios, eu... mai defel.
Și-am să vâslesc tăcând apoi...
Doar vântu-n suflet...
Iar peste mine... ploi.”
