MOI

REVOLTA CU NOSTAGII REVOLUTIONARE. ADICA, FRECTIE!

   Azi, cică, așa, ca la "revoluție". Televiziuni "pro" și "contra"... Unii, disperați ca moare democrația, alții, fericiți ca, în sfârșit, țara s-a trezit... Nu, nu cred că s-a trezit! Chiar nu cred. Am vorbit cu un tânăr (artist!) din P-ța Universității, piața simbol și, excitat, dar credibil, îmi spunea că acolo, adică la "capitală", e REVOLUȚIE... Nu, nu cred... Țara asta nu a făcut niciodată o revoluție adevărată. Iar cea din 1989 a fost un simulacru ordinar, din păcate... Doamne, câtă onanine și vomă națională! Nimeni nu înțelege, oare, că totul este "un giocco di mano" pentru a pleca unii și a veni alții, păstrând legăturile, relațiile? Da, Băsescu este și va rămâne în istorie o pacoste națională, un cancer, o cianură care a pârjolit tot ce a mai rămas -de la alți mizerabili- curat. Da, Boc va rămâne piticul retard și pupincurist care și-a ratat epoca. Da, Udrea, bruna-blondă, va rămâne sugătoarea de penis marinaresc consemnată în istorie ca semidocta-curvă care se crede cel puțin Elena din Troia... Dar ce mai contează! Otrepele astea au dat liber la manifestare tuturor scursurilor care conduc țara, conduc, județe, mu'ncipii, orase, comune, sate, cătunuri, instituții... Este groaznic! Trăim o DICTATURĂ perversă, și poporul ăsta și-o merită. Dar și-o merită din plin, în toate pozițiile. Astia, la TV, la TOATE posturile, își dau cu părerea, din toate punctele de vedere, cu mațul plin și, așa, patetici și febrili cum sunt, caută să ridice masele... Ori, masele, vai de ele, simt o durere acută în cur... Eventual scandează, ca pe stadion, și atât.... Asta face rating. Apoi își umflă mălaiul, fericiți  și în rest... frecție la picior de lemn. Da' sună frumos "popor român", "revoluție de catifea", "libertate", "mamaliga explodată"... În timp ce, pe de altă parte, unora, la propriu, le tremură curul pe scaunele abia ocupate prin concursuri măsluite, de fațadă și de compromis că, poate, totusi, domnule, vine-vine potopul cu anticipate... Să stea liniștiți, le spun. Nu se va întâmpla nimic. Marinarul știe!... Iar eu, (și  alții!),  sunt neînsemnat. Așa că, nu voi ajunge niciodată să le trag un glonț în cap... Lângă mine, nu de mult, unul, care se crede mare intelectual, se agita ca un coi în căldare că poporul român e prost (vezi, Băsescu!) și se lasă manipulat... Îl asigur că nu e așa. Poporul român, în '89 era ceva, iar acum, da, este o balegă.. În 1989 era mamaligă, acum este un rahat de vacă bolnavă, muribundă... Dar, cu foamea în gât și moartea la ușă, ce mani-pulare machiavelică?  Eu așa cred pentru că, la excitația acestui "intelectual" ar fi trebuit, la ce mizerie trăim și la ce dezbinare asistăm de aproape 20 de ani,  să-i caut creierii cu un dum-dum... Dar nu ar fi political-corect... Nu ar fi democratic și nici  creștinește să ajungem să ne răfuim astfel... Însă, cred, cu toată ființa  -din păcate-  că poporul ăsta se va lăsa încă o dată prostit și, din decembrie încolo, vom putea cere, cei care chiar avem un alt crez, azil politic... Ce frumos!.. Dar, credeți, că Europa, lumea asta, știind că suntem ceea ce suntem, va avea îndurare, înțelegere față de noi?... Mă tem că nu... Suntem sortiți să rămânem ceea ce suntem: niște români. Labe triste! Dureros dar adevărat... Și știu ce zic. Sunt ROMAN!... Și nu trebuiau să treacă 20 de ani pentru a ne lumina, cât de cât, la cerebel... Mă rog la Dumneze să vină vara și copilul meu să trăiască într-o lume normală, într-o lume civilizată, într-o lume unde, decența, respectul și onestitatea să fie și să funcționeze  după legi reale ale CETĂȚII... Mie, ca parinte, mi-e silă de aceste vremuri. Mie, ca cetățean, mi-e rușine de aceste vremuri. Mie, ca OM, mi-e greață de ceea ce trăim... Și nu cred să mai pot face ceva... Un tânăr, însă, Artist (!) "luptă" la Universitate așa cum, cu 21 de ani în urmă, alți tineri, luptau cu un crez. Diferența: atunci erau mulți, un popor... acum, sunt câțiva "neo-romantici" care vor sfârși în aceeași sărăcie... SCAPă CINE POATE!... În fapt, ăsta e ADEVARUL... Ne merităm soarta!... În '89 eram cu pușca în mână, mânat de un crez profund... Apoi, mi-am promis că, dacă va mai fi o astfel de "mișcare revoluționară", mă voi închide în casă și mă voi uita la televizor, cu un pahar de vin (de  casă!) în mână și... o mică frecție... Motiv pentru care, nu mă abat de la crez și... mă opresc, îmi torn un pahar de vin, și îmi bag picioarele în revoluția voastră de căcat!... Culegeți ce ați semănat! De fapt, culegem cu toții căci, toate scursurile se agită de ani buni să fie grozavii grozavilor și buricul pământului... În toate domeniile! Cu zâmbet cinic și cu sentimentul adânc de Dumnezei... Cu spume la gură strigă - leprele astea!-  că poporul român este manipulat, prost, idiot, nescolit, și vai de mama lui... Iar, imbecilul dracului, nu pot să zic că nu are dreptate... Dar, eu, minoritarul și fraierul anului 1989, cu orice risc, tot l-aș executa fără milă.... Însă, până atunci, iaca, îmi mai torn un pahar de vin... Îmi place grozav "revoluția" de la  televizor! Istoria se repetă... Ce ne place s-o luam... sus!... Și, când spus "sus" nu mă refer, nepărat, la... creier. Că, Doamne, noi, românașii, suntem fanatastic de deștepți... Ole, ole, ole, ole!... Și cam atât!... Ne vedem sub Băsecu al III-lea!?... Adică, al III-lea mandat? Te-ai prins, prostime?... Mai avem o șansă, nu disperați. AZILUL POLITIC!... Asta, dacă s-a săturat Europa s-o mai lingem în cur...

P.S. Tânărul meu "revoluționar" îmi confirmă ca, în sfârșit, acolo, în P-ța Universității București  -ca pe vremuri-  s-a obținut, oarecum, o victorie. Și victoria este, totuși, a poporului român... Un prim pas câștigat în drumul spre normalitate. Chiar îmi doresc ca tot ce am gândit, cu atata năduf până acum, să nu fie adevărat... Să mă fi înșelat... Prietenului meu mai tânăr i-am spus, totuși, să aibă grijă de el... Și nu am greșit... S-a trecut la acte de violență din partea puterii... Și puterea asta, săraca, nu știe că este efemeră, trecătoare... Și n-ar trebui să aștepte să moară, iar, niște oameni, niște tineri, pentru a înțelege că ea, puterea, este acolo pentru că are atribuții validate de un popor, prin vot, încredere, prin democrația pe care o clamăm cu toții la fiecare pas, zi de zi... La televizor lumea țipă, analiștii mestecă fraze... Politicienii caută un ce profit și, puterea, rânjește marinărește cu satisfacție orală blondă-brună... Uhaaa!... 

7. FRUMOASA SI URATA ESTI PATRIA MEA

                                Gând despre mirări, întrebări, uitare, nimic  şi pinguini la români.

                                                                         Gândul 7.

          Am tăcut mai multă vreme intenţionat şi, oarecum, împăcat cu ”meditaţia” şi… gândurile mele. Tocmai pentru a “acumula” destulă voinţă să pot continua cu acest ultim gând –şapte!- şi a pune punct unei atitudini, totuşi, dovedită inutilă, zadarnică, în sine. Complet inutilă!...

          Aşa că, în fapt, nici să mă mir nu mai pot. Nici să mă-ntreb, nu. Iar să uit… Ce să uit? Nimic. Si dansul pinguinului nu-i greu dar nici să-l învăț nu vreau. Mă revolt!... Ha, ha, ha!... Ce rahat mare mai înseamnă, azi, revolta?... Cui foloseşte?...

          Aşa că, având zădărnicia în suflet, mă adun –cu oarecare efort-  în acest al şaptelea gând doar cât să pot stropşi (!) cu un scuipat (flegmă, e prea dur ?...) peste neputinţa naţională.

          Iarna bate la uşi, ferestre, cotloane, unghere, suflete şi… facturi. “Domn, Domn să-nălţăm…” Vara am sfârşit-o mai repede de cum aş fi vrut, izolându-mă năuc dar pus pe treabă şi hotărât de a trăi decent (!). Si asta într-un oras gri, pur românesc şi nicicum, unde un  September- Fest îşi vărsa berea pastilată, mititeii groşi, copănelele, gogoşii, pe o stradă închisă, asa cum se procedează de obicei, cu tradiţionala scenă unde “artiştii”de vază ai ţării prestează cântări peste cântări bine remunerate de la bugetele primăriilor, consiliilor… Circ şi pâine! Bucurie şi tristeţe!...

          A doua sesiune de Bac, al acestui fatidic an 2011, desăvârşeşte dezastrul general în ce priveşte speranţa în tinerimea ăstei ţări “uitată de istorie la poalele Carpaţilor.” Dar ce contează?!... Dă-o-n mă-sa de educaţie! Dă-o-n mă-sa de cultură! Dă-o-n mă-sa de sănătate! Dă-i în mă-sa pe pensionari că şi aşa e prea mulţi… Si, ia mai dă-i  în “matricea” (că încă mai sunt pudic) mamii lor pe toţi! Că nu mai trebuiesc… Hai să râdem cu tineri politruci adunaţi în tabere de vară (toamna!) pe litoralul românesc, vai de el, să ne-o tragem pe nas, pe gură, şi pe unde s-o mai putea  – că se poate! – în nopţile târzii din dunga falezelor mâncate de neagra mare. Apoi să sorbim  vorbele imbecile şi golite de orice sens (de la Eugen Ionesco cetire) vomate de gura marinarului şi a duioasei sale Olive. Să ne-ntrebăm, de ce? Ce?... De ce? Ce rost are? Să ne mai mirăm? Pentru ce? Nu. Mai bine să ne-nşirăm ca pinguinii şi să ne dezlănţuim într-un dans nebun, pornind de la sfintele altare, cu popii-n frunte, behăind, aghesmuiţi şi fericiţi de mângâierea şi atenta observaţie a preasfântului monah albastru-n ochi. Bagă, frate, pinguinul de la altar la vale!... Si înapoi!...

          Asta, da , promovare a valorilor spirituale!

          Bucurie! Veselie!...

         Eu mă bucur şi mă veselesc… Ca Rahila. Căci, dansul pinguinului, iată, a devenit dans naţional. Numai papuaşii, tobagoiştii (?) şi zuluşii să aibă mişcarea lor naţională, unduioasă? Ia, hopa-hopa, ţup-ţup si noi!... Sfinţim tot, lingem, atingem, pupăm, ne călcăm în picioare pe la moaşte şi-i tragem un dans. Toţi, pinguini!... Tară de pinguini!... Si ciori. Că şi ciori avem, belşug…

          Să ne mirăm? De ce?... Să ne întrebăm? De ce?... Tiganii, nu rromii, să ne înţelegem!... Deci, ţiganii bagă nunţi, botezuri şi iar nunţi peste nunţi şi botezuri peste toate. Işi mărită, însoară, plozii încă din burţile pirandelor gălăgioase şi sparte-n gură cu aur, îşi atârnă la gâturile groase şi nespălate cravate şi ghirlande de grele karate, poartă pantofi a la State-potcovaru’ (săracu’ Gheorghe Visu…) aruncă cu ploaie de euro, dolari în stânga şi-n dreapta, maneliştii umplu spaţiul mioritic, audio şi video încât Grigore Leşe devine desuet la porţile ceriului gâtuind în zadar doinele străvechi pentru urechile unui popor surd. Mai contează? De ce? Pentru ce?... N-are a face. Oricum, nu doare pe nimeni nicăieri. Nici măcar în băsănău…

          Smart and Right – frate, cu tineri imberbi şi curve de lux rupţi în gură după nopţile de orgie unde au luat “la mână” dându-şi pe gură, nas, cur, tot ce s-a putut da pentru a deveni “jucători” ai noii politici naţionale cu botez temeinic de la tatucu’ cheluţ. Pupaţi pe obrăjorii bucălaţi, groşi de preaplinul vieţii de beizadea, de lichelismul politic bine ilustrat la vârf. Smart and Right!... Să ne mirăm?... Să ne mai mirăm? Intrebăm?... Noah, da’ ce rost are… Mai bine muşcăm din miciuc dând berula pastilată, cum zic, pe gât şi să ne bâţâim apoi, tărtăcuţele goale într-un pseudo-ritm de rock-and-roll ori, în cel mai fericit caz, să  punem voiniceşte de un pinguin-dans…

          Mirări şi întrebări care nu mai suprind pe nimeni, care nu mai interesează. Suntem prea murdari, mânjiţi cu propriul nostru rahat aşa încât, împrăştiem în jurul nostru un miros devenit brand naţional. Un brand care avertizează celelate popoare: “Atenţie, români!” apoi se închid prin case înarmaţi –pentru orice eventualitate- cu cele mai puternice soluţii de dezinfecţie. Noi ne ştergem cu frunza dorului în vânt-uri dar, din păcate, nu-i îndeajuns. In plus, se mai şi rupe. Iar jegul de sub unghii nu mai iese…

          Riga, albastru şi demn, vorbea în parlamentul ăstei ţări           (puturoase) în derivă morală, în timp ce şleahta de grohăitori oligofreni îşi făceau o altă treabă (!). Ală mic şi pupător de cur îşi plimba ţestul de gândac tocmai pe ultima brazdă a ţării “eliberată de sub jugul fascist”, exact pe 25 octombrie… Ziua Armatei…ori… Ziua Regelui?... Câţi, oare, mai ştiu?...

          Nici o problemă în ţara asta uitată de istorie la poalele Carpaţilor (mă repet dar e o realitate) câtă vreme Patriarhul-Ochi-Albaştri fuge din faţa Regelui ca să privegheze atent pupatul de moaşte aduse prostimii exact în acelaşi timp. Stim. Sigur… e doar pură coincidenţă însă,

                                   “ Vine, vine o zi

                                      Când se va sfârşi…”

Trist, trist fiindcă,

                                    “ Nimeni nu va şti,

                                       Nimeni nu va şti,

                                       Când va fi…”

Până atunci “hahalera” asta de popor este gata să mai tragă un dans al pinguinului că, Doamne, ce mândru şi frumos e-n ţara asta bogată… în prostie.

          Sentimentul zădărniciei este copleşitor, umilitor. Aş implora cerul –doar el a mai rămas- să mă ajute, ajutându-ne, să părăsesc sentimentul amintit dar, el, cerul e surd-mut, uneori albastru alteori gri şi de multe ori noapte în plină zi. Stelele sunt sufletele moarte pentru idealuri sterile ori devenite desuete (vezi, “revoluţia română!). Si trebuie –şi mi-e ciudă!- să dau dreptate scepticilor incurabili, insensibililor, sictiriţilor, nihiliştilor. “Ce rost are?... Te risipesti… N-are nici un sens… De ce să-ţi citească lumea gândurile?... De ce să vorbeşti?... Cui să vorbeşti?... Ce rezolvi?... Si ce câştigi?...” Nimic. Nimic n-am câştigat în afara sentimentului de inutilitate şi zădărnicie… Trebuia doar să mă conving. Cu orice risc, orice preţ. Chiar şi neplăcut. Si, poate, atunci când mă uit în oglindă eu, laşul, exponent al unui popor mai mult laş decât curajos, să-mi spun, ca un onanist imberb închis în baie cu gândul la femeia perfectă, deci, cu gândul la imposibil,  că “am făcut-o şi pe asta”.

          Anul următor, în ţara fundamental alterată România, vor fi, cică, iar, alegeri “libere”… Pe crucea mea, mă lasă rece! Indiferent ce va fi… Pentru că, sincer, ce va fi?... La fel. Si un pic mai mult rău pentru mulţi şi mai mult bine pentru câţiva. Nimic nu se va schimba în ceea ce, sintagmatic (iar am “comis-o”!), definim starea de “mai bine”. Dar nu, venele nu mi le tai, ştreangul la gât nu mi-l pun, cianură nu sparg între măsele ci, pot cel mult să mă micţionez, dezinvolt dar delicat, pe vremurile acestei contemporaneităţi absolute pe care o trăim. Astfel, stropi-voi, să crească botezaţi în nulitate, contemporanii noştri, urmaşii noştri.

         Eu sunt încă viu! Deci, contemporan… Dar mă spăl, măcar, pe mâini…

         A! Si nici frică nu-mi mai este că poa’ să-mi cadă o cărămidă în cap, să dea o maşină, din greşeală, peste mine ori să cad într-o gură de canal… nesemnalizată corespunzător pe timp de noapte.

         Suntem atât de obişnuiţi cu răul (istoria o demonstrează) încât, iată, ne e bine.

        Aşa că, şapte gânduri inutile exprimate articulat, liber şi, poate, mai puţin deranjant decât viaţa pe care am ajuns a o trăi. Gânduri afirmate întru demonstraţia inutilităţii generale ce caracterizează vremurile şi populaţia asta de-şi zice, încă, români cu un singur “r”. Demonstraţia inutilităţii într-o lume unde poponarismul devine parte din ismele consacrate iar oralitatea nu mai este demult asociată cu discurursurile din bătrâna agora. Aşadar, nu vorbim aici de sensurile retoricii şi rafinamentul elocinţei căci, trasul pe la spate şi furatul sufletelor a devenit un modus vivendi…

          Vorbesc “urât”, izolat, într-o cameră albastră, înaltă, prea înaltă, cu mochetă veche şi gri, cu pat de campanie, cu dulap optzecist şi un frigider “Artic” stricat, cu un radio minuscul din care bâzâie muzici uitate… Muncesc să supravieţuiesc. E bine… Foarte bine… Aplaudaţi şi nu uitaţi că vine 01 Decembrie… Se vor da pungi cu rahat şi hore populăroase. Traiască România! Că de frumoasă nu-i urâtă, proasta dracului!... Iar vorbeşte unu’ chel şi cruciş în ochi despre binefacerile domniei ‘mnealui… Hai să dăm mână cu mână… Am încheiat seria celor şapte gânduri, aşa cum mie mi-am promis. Urmează coşmarul!... Pot să semnez asumat căci, azi, Mama ar fi împlinit 71 de ani… Sapte gânduri şi un vis:

crăpi naţiune bleagă! Aşa, crăpa-vom impreună căci, frumoasă şi urâtă eşti patria mea!... Ce cool, măi!…

                                                Epilog

                           Spânzur o mână de-o lacrimă-n vânt,

                           Am scris pentru mine un singur cuvânt:

                           _ _ _ _ _ !

              

Radu Botar - (? ?) – un cetăţean, banal şi inutil… revoltat.

6. FRUMOASA SI URATA ESTI PATRIA MEA

                                                      Gând despre grija de Dabija la români.

                                                                                     Gândul 6.

      Am revăzut, mi-am revăzut “gândurile”... Am mai schimbat idei, cu unii cu alţii. Am ascultat şi cu gândul şi cu inima... Am privit cu speranţă, cu încredere, uneori cu spaimă. Apoi, cu neîncredere evidentă. Si, după... resemnat -oarecum- cu multă, multă lehamite.

     Unii se felicită, probabil, că suntem ajunşi în haznaua lumii, alţii se resemnează -dimpreună cu mine- cu starea pe care o încerc vis-a-vis de situaţia în care am ajuns a ne complace.

     Trebuie să trăim, totuşi!

Prin urmare, nu e timp pentru bătălie. Bătălii pentru nimic. Demnitate nu mai există, mândrie nici atât, ori nici ca cât, citând un bun amic. Curajul este o utopie şi, oricum, inutil, de prost gust dacă cineva mai crede în aşa ceva. Si, iată, înclin să dau dreptate celor -câţiva!- care îmi “sugerau” mai pe şleau, mai pe după vişin, că, într-adevăr, nu merită nici un gest, gând, zâmbet, plânset, fapt, efort, atitudine în această ţară căci, e o “risipă” fără rost, un gest în sine, destul de singular şi prin urmare neînsemnat. Suntem prea mici şi lipsiţi de interes în fututa asta de ţară (din fr. fut!) fără patrie şi fără un popor autentic. Ori, abia acum ţara asta să aibă un popor cu adevărat autentic?... Hmm…

     Chiar dacă, din toată fiinţa mea, nu pot fi de acord cu concluziile celor care, oricum, aşa indiferenţi şi reci cum sunt, înclin tot mai tare în a fi, a deveni ca ei. Si ei sunt: seci, reci, sterpi, anonimi şi tot mai străini. Străini, străini, străini...

     Aşa că, acest “Gând 6.” ar fi nimerit să cuprindă şi să vorbească despre nimic, risipă, delăsare, abandon, uitare şi, evident, deja, grija de Dabija, la români. Dar câţi, oare, pot să-l repereze pe “Dabija” în istorie ori în sensul imediat al expresiei devenită sintagmă uzuală?

“Oh, Dabija, bija, bija,

Nu te .... grija!” (Aici, puteţi alege din “mănânce”, “atinge”, “ardă”, “bată”, etc.)

    Totul este ok., în regulă, perfect, bine, întocmai. Noi nu mai suntem! In jur şi-mprejur, da, peisaje, încă, mirifice. Chiar locuri inedite, bogăţie, lumină, bunăstare şi mizerie, ospitalitate şi jecmăneală. Totul, cu şi sub acelaşi inconfundabil zâmbet de bineţe.

Tara este frumoasă!... Nimic neadevărat, nimic peiorativ. Munţi, văi, dealuri şi câmpii. Cu Dunăre şi deltă, cu Mare Neagră şi plaje unde tot românul îşi caută scoica vieţii, cu râuri, pârâuri şi izvoare, cu mănăstiri străvechi şi noi, puzderie... Oh, frumoasă eşti patria mea! Te respir şi mă doare sufletul de frumuseţea ta ce mă izbeşte-n piept. Mă doare-n cot de frunza ta pleoştită căci nu-ţi sunt creanga ta de aur. Acum stai pe bannere şi pliante publicitare de supt bani când, în fapt, tu, patria mea frumoasă, gemi, leşinată, siluită cu bestialitate de Jigodia politică. Si, cu tristeţe, mă gândesc că, poate, a-nceput să-ţi placă. Poate patria asta frumoasă se simte ca cele două românce prihănite care, întâlnidu-se la o cafea pe o terasă, vaporoase şi excitate de soarele verii, se destăinuie una alteia:

“Vai, tu, am fost la mare, tu, şi am cunoscut un ungur... Fenomenal, fierbinte, tare, atletic si incredibil de bine dotat... Si acum mor de plăcere. Doar la gândul...” Ceealaltă, sorbindu-şi, mai mult lingând cafeaua: “Tuuu, să vezi eu... Am fost la Ibiza. Mi-au rămas nişte fonduri nerambusabile... Plaja, frunze de cocotier, surfing, SPA-uri... Iar maseurul, tu, să-nebunească toţi “cocoşii” autohtoni, un spaniol creol; fibră, miresme afrodisiace, mâini fine şi curajoase, forţă şi neoboseală... Vai, tu, simt că mă topesc numai la gândul...” Si au oftat deodată pierdute-n reverie. De la masa vecină se ridică un bărbat cu vârstă incertă, ceva între cioban si rugbist. Le priveşte profund şi hotărât după care, cu o voce de bariton, se prezintă: “Gyuri Gonzales”...

     Da, poate patria chiar a devenit o cocotă ieftină care se prostituează şi-n gând iar politrucu' nostru este un spoit cu ceva ce el nu mai poate fi pentru ca si-a pierdut demult nobleţea unui Titulescu, patriotismul unui Maniu, convingerile unui Copos şi asta, doar pentru a înţelege ce am fost şi cum am ajuns să fim conduşi, mai pe faţă mai pe din dos, de gonzaleşi şi gyurişti.

    Dar, vor spune “exegeţii” politologi râgâind de preaplinul consultanţelor şi analizelor de doi bani, că fără politică nu se poate. Oare?...

     Dar poate că eu, simplul şi neînsemnatul cetăţean, indolent şi ignorant, nu sunt şcolit în sensul ăsta “profund” al mersului prin căcat şi, ca atare, pot oricând fi pus la stâlpul infamiei...

     Mi-e foame. Sincer. Si ţara asta frumoasă mă tulbură iar patria mea urâtă mă doare. Că pute! Pute tot mai tare. Nu, nu miroase... Mirosul poate fi asociat frumosului şi, deopotrivă, urâtului dar, “pute” e numai şi numai definiţia putorii, a urâtului în splendoarea putrefacţiei, colcăind de viermi lacomi, fibrilaţi de crezuri politice care mai de care.

     E vară spre toamnă. Si încă e cald. Lumea asta românească este excitată la culme de “nunta anului”. Nunta lu' unu' Don Borcea-butelie cu una, buzuca lui copilă şi neştiutoare.

Un milion de euro!

Prostimea, buluc, se aruncă precum Karenina în faţa trenului, căscând ochii. Oierul-şef şi mare naş oferă, să nu plângă copila, Rolls Royce-ul cadou de nuntă, c-a promis omu' şi aromânu-i nu-i orice fel de om ci, unul de cuvânt. Apoi behăie voiniceşte la tembelizor. Televizor, televiziunea... Si nimeni “nu se sesizează”, nimeni nu se întreabă, în timp de criză, de unde atâta bănet... Cum nimeni nu are nici o răgălie la abjecţia ţigăneasco-manelistă atunci când jigodiile astea se afişează ostentativ cu “valoarea lor cinstită”, mâncaţi-aş. Eu, sincer, aş construi cu “valoarea “ şi putirinţa lor, porturi în toată România asta... Ehei, televiziunile, televiziunile!... Chiar şi pe cele pe care le-am crezut respectabile (puţine!) mi-a fost dat să le văd stropşindu-se, înghesuindu-se, îmbrâncindu-se să ajungă să lingă, să atingă, cică, ratinguri nemaintâlnite în ţara asta uitată la poalele Carpaţilor, difuzând astfel un căcat ambalat în ştrass-uri de culoarea untului şi nimicul din nimic, ilustrând aşa nivelul de îndobitocire la care s-a ajuns. Dar nu cred să se fi atins cel maxim!

     Si, oare, toate astea de unde vin?

Oraşele sparg banii. In fapt, nu oraşele ci primăriile, consiliile, adică exact “sfântul” loc unde se legiferează furtul. Portocalii sparg oraşe, reorganizând -evident, după gustul lor mai mult decât îndoielnic- peisagistica urbanistă consumând astfel, fără milă, bani peste bani, bani fără număr, fără număr. După care, până nu vin alţii în locul lor, şi să nu vă gândiţi c-or fi mai breji, pun de-o chermeză penibilă cu iz de populism şi pretenţii elitiste, amestecat cu mirosuri tari de peşte mort şi ars, cârnăciori, mititei, ciolane cu fasole, frigărui îndoielnice, vată de zahăr pe băţul aferent şi adecvat, turtă dulce, ţuică fiartă după zone, beri, vinuri din pastile sub etichete de mare brand, căţei de plastic care latră sugrumat până li se termină bateriile, vase, cică, de ceramică, artizanat european, măşti, muşte, beţivi, curve, babe, copii, ţigani din greu, mămici, domnişoare lustruite penibil cu farduri şi buze fripte ţinute în contururi stridente, muzică populară şi, evident, populăroasă, nightlooseri, samanthe fox-ate, genesis-uri şi alţi oxiuri privegheate -toate!- din spate, ca un vaşnic bodyguard, de răsucitul în mormânt Avrămuţ, mereu umflat în cioareci pentru a nu uita generaţiile prezente şi viitoare cât de vânjoşi am fost noi de-a lungul istoriei noastre incerte.

     Căci, cum spuneam, şi n-am uitat: “Noi suntem români...” dar recitativul popular atenţionează şi nimeni nu vrea să recunoască:

                                           “Românaşul cât trăieşte,

                                            De micuţ......... beleşte!”

Hai, aveţi curaj să recunoaşteţi şi să completaţi singuri cuvântul lipsă... Ca să iasă rima, normal! Da, mai sus, descrierea pare cu “La Moşi” dar ne desparte o lume şi o eternitate. Parfumurile sunt total diferite. Si, da, e vorba de un oraş din Ardeal, un oraş ce mă doare -că-i aparţin, oarecum- şi nu-l mai recunosc oricât mă străduiesc. Si, lumea moare...

Bun. Explicaţia fiind pusă la locul ei, acum, hai, găsiţi rima!... Nu vreţi, atunci bateţi din palme, bucuraţi-vă de pomenile electorale, râdeţi la jocurile banale de artificii ori de lasere ce compun imagini omagiatoare apoi căutaţi-vă în cutiile poştale facturile la gaz, lumină, apă, bănci, întreţinere, etc. Căci, românul, se pare, s-a născut şi fraier şi şmecher. Insă, asta nu-i una şi aceeaşi treabă cu inteligenţa şi neştiinţa.

     Tara asta este din ce în ce mai penibilă şi riscă să-şi piardă minunea de frumuseţe prin prostia cu care se îmbracă zi de zi.

“Da' ce-ţi pasă ţie?” - strigă un glas puternic, cel al ignorantului. “Te risipeşti inutil când poţi să faci ceva, altceva, mai bun.”

“Ce?”- încerc eu, timid, să articulez.

“Să-i dai dracului pe toţi!”

“Pe toţi? Păi, toţi ai mei, ai mei din care mă trag, sunt în pământ. In Pământul ăsta! Iar cei care mai sunt, ei sunt, încă, pe Pământul ăsta!...”

“Te risipeşti!...” - îmi sună în suflet strigătul ignorantului.

Ii dau dreptate. Sigur, dacă n-aş avea Dumnezeu aş pune mâna pe topor, pe coasă, pe furcă, puşcă, mitralieră, pistol, grenadă şi aş mai rări din ei. Cu orice risc. Fără milă...

     Dar, sigur, nu-i creştinesc. Si-atunci, ce te bântuie Dabija?

Pleacă?... Unde?... Oriunde?... Si?... Si!... Oasele-mi scârţâie a timp irosit, oarecum. Sufletu-mi tânjeşte a tinereţe rătăcită, cumva. Copilului îi spun, greu, PLEACA... Dar, văd, aparţine unei generaţii care nici mie nu-mi dă curaj. Dimpotrivă, mă ingrijorează. Si, totuşi, Dumnezeului îi spun şi-l rog să aibă grijă şi să-i dea... gândul cel bun şi puternic.

Mormintele neamului strigă şi ele, mute, a indemn de salvare intru viaţă.

Dar ce să mai salvezi?

     In jur, pupulaţia asta e lamentabilă. In frunte, iată, sunt şi conduc, ne conduc, retardaţii, oligofrenii, şmecherii, golanii, jogodiile, ordinarii, curvele şi deşănţaţii ocrotiţi de “sfânta şi neprihănita” biserică.

Pe primul pe care-l mai aud că se plânge de ce i se întâmplă... l-aş scuipa în gură.

Pe primul care-mi mai dă lecţii de democraţie din fotolii calde... l-aş scuipa între ochi.

Pe primul care mai crede în votul cinstit şi corect în ţara asta... l-aş îndruma la spitalul de nebuni.

Eu ştiu, simt, că nimic nu se va mai schimba în bine în ţara asta, câtă vreme tot mai mulţi alunecă pe panta degradării, dezumanizării, renunţării la principii, compromisului, umilinţei. Câtă vreme personalităţi, relativ marcante, cândva, girează cu ce a mai rămas din valoarea lor necompromisă, încă, teze de doctorat, ori invenţii năstruşnice, doar-doar incultul, semidoctul politic îi va mai sponsoriza o carte oarecare ori o neputincioasă atitudine cu iz cultural sau ştiinţific... Lamentabil...

     Iar mă bântuie Dabija şi grija de el.

Ce mai contează? In ţara în care valorile ajung să lingă de pe jos firimiturile aruncate de politrucii vremurilor, nu-ţi mai rămâne altceva decât să-ţi dai şi tu pantalonii jos şi să te caci în centru. Al satului, oraşului, judeţului, regiunii, ţării. Garantat, gogoloiul sau plăcinta vor fi considerate ofrande aduse “zeilor” protectori. Azi: Băsescu, Boc, Udrea, Roberta şi acoliţii lor geniali. Dacă nu-i cunoaşteţi, deschideţi televizoarele ori accesaţi site-urile guvernamentale şi ale preşedinţiei. Sunt acolo. Toţi în păr!... Si acolo vor rămâne pentru că grija de Dabija, dacă nu ştiaţi, nu-i fute (din fr. fut!) pe români iar următorii sunt conform strigării:

“ Pleacă ai noştri, vin ai noştri!”

Insă, din suspinul unui neam zbuciumat se mai aude sfâşâitorul cântec de jale şi adevăr...

“ Măi, fir de iarbă,

Pe tine cine te-ntreabă,

De ţi-e teamă, de te doare

Când eşti călcat în picioare?

De mi-e teamă, de mă doare,

Stie numai sfântul soare.

Si mai ştie şi pământul,

Ploaia, arşiţa şi vântul.

Bradule de stâncă neagră,

Pe tine cine te-ntreabă,

Ars de cer şi ars de soare,

De ţi-e teamă, de te doare?

De mi-e teamă, de mă doare,

Eu rămân tot în picioare.

Si pe fir de rădăcină,

Aud ploaia cum suspină.

Dar pe tine om de treabă,

Pe tine cine te-ntreabă

Când pe drum de piatră arsă,

Inima lacrimi îşi varsă?

Nu mă-ntreabă, că aşa-i omul,

De-l bate vântul şi dorul.

Vântul bate că-i pe drum,

Dorul bate că-i nebun.”

Cine să mai audă “dorul”, cine să mai înţeleagă durerea firului de iarbă strivit de bocancii indolenţei când noi înşine suntem tot mai cocoşaţi de propria noastră nimicnicie?

                                                                                                                                                     - va urma -

Radu B.

5. FRUMOASA SI URATA ESTI PATRIA MEA

                 Gând despre letargie, spaime, neînţelesuri şi chinezi la români.

                                                              Gândul 5.

    

“Eu cred c-ai s-o păţeşti.”

“Cum? De ce?”

“Aşa...”

“Si?... Totuşi, sper să ajung să trec peste şapte praguri, să urc şapte trepte, să gândesc de şapte ori şi apoi...”

“Să mori?”

“Să mor?”

“A, nu!... Mai întâi ţi se va diminua salariul, din senin şi de criză, apoi îţi vor creşte tot mai simţitor facturile la gaz, curent, apă după care ţi se vor tăia... Apoi, banca -şi ea!- îţi va mări dobânda la împrumutul de care nu mai şti cum să scapi chiar dacă, cică, tot ea, banca, va pune în aplicaţie nişte măsuri de înţelegere a situaţie de rahat în care te afli. Că respectiva situaţie e creată de criza mondială şi asta e. Iar, mai încolo, îţi vei pierde şi locul de muncă, prin “restructurări”, colegii îţi vor întoarce spatele să nu păţească si ei ceva “neprevăzut” tocmai pentru că aţi fost colegi... Prietenii, tot mai puţini, şi... fiind drumul prea lung din locul unde te afli până la stâlpul din faţa Cotrocenilor, te vei aburica (căţăra, urca) abandonat de tot şi de toate, pe stâlpul din faţa propriei case şi vei pluti în aer, bălăngănindu-te ori carbonizându-te ca ultimă formă de protest, oricum neînţeles, iar ultimul gând va fi născut dintr-o întrebare cu iz retoric: De ce?”

    Tot acest dialog să presupunem că a fost unul real ori pe aproape, dacă socotim după păhăruţele de ţuică aruncate pe gât într-o discuţie lungă despre fotografii, iluzie, vară, pescuit, teatru, pictură, grafică, film, muzică, zacuscă, murături, occident, orient, castinguri, advertising, avioane, libertăţi de a alege (că sunt mai multe, se pare) şi, concluzia: nimic nu mai este cum era iar ăsta nu e neapărat un semn al progresului. Adânc! Discuţia este, a fost plauzibilă, touşi, când, la bancomatul devenit “zid al plângerii” din care, lunar, bugetatu' îşi ridică, şi el, bruma de mizerie financiară, am observat că am fost văduvit de o sumă considerabilă (dacă mă gândesc la ponderea salariului) din dreptul meu. Evident, m-am contrariat, înfuriat, înfiorat... emoţionat. Dar nu eram singurul iar explicaţiile “plauzibile” veni-vor abia peste câteva zile că e lumea în concedii şi alte vacanţe.

Oricum, ştiu că nimeni nu se va revolta, nimeni nu va căuta, cerceta, nimeni nu va mai da cu pumnul în masă tunând (ca acel frumos nebun -Artist!- mort prea subit şi prea tânăr, Virgil A.V.), la nocturnele şedinţe ale CPUN-ului post revoluţionar: “Am 33 de ani, vârsta lui Hristos, şi am dreptul de a spune adevărul!” Am trecut de multă vreme peste această vârstă şi ştiu că bat prea târziu şi în zadar cu pumnul în mese imaginare. El, Artistul a murit frumos, discret. Anihilat de boală şi sistem. Mai târziu am înţeles ce frumos ştie el, sistemul, să inventeze ori să activeze boli “fără leac” şi să te trezeşti murind ca un... “erou”. Avem “eroi” revoluţionari dar de eroii post-revoluţionari nu vorbeşte nimeni.

Virgil a fost şi rămâne un astfel de erou!

Acum s-au înmulţit laşii, lichelele, perverşii, excrocii, meschinii, trădătorii iar lumea colcăie de nimicnicie şi oportunism.

    Da, mă aştept ca într-o bună zi dialogul mai sus “imaginat” să capete concreteţe. Insă, ce mai contează într-o ţară în care obedientul cu cap de muscă se imaginează cu “cap de leu” când spune că habar n-are de ce se întâmplă în ograda în care domeneşte dintr-o tristă întâmplare. Ce mai contează când “preşedintele” nostru ex-populăros se crede -şi este!- tot mai tare, “Tătuc” şi “Zeu”, când insipidele şi banalele foste top-model ne dau, cu guriţele lor lăptoase, lecţii de politică economică şi modială... Că, uite, nici greţişoara nu te mai încearcă.

    Este încă vară dar toamna e tot mai prezentă şi iarna suflă, deja, ameninţător...

   Ce înseamnă asta? Păi, vor mai muri câţiva (destui!) pentru a păstra Românica în graniţele deznădejdii impuse de experimentele FMI prin nodurosul ăla în pantofii găuriţi şi cu moacă de retard, vomat pe aici de nişte “binevoitori”, cu largul ajutor al acestor iluştri incapabili, mereu şi mereu aceiaşi dar mai graşi, mai usuroşi şi mai obraznici ca niciodată care-şi zic “guvernanţi” şi “parlamentari”.

    Nu! Sforăitori şi golani jegoşi, abjecţi care nu-şi mai încap în piele de binefacerile unei crize creată, născută să-i avantajeze pe ei. Grozav! Acum lumea se teme de un al 3-lea război mondial. Săracă lume! Iată, suntem de doi ani şi ceva, deja, în plin război. Mondial! Priviţi atenţi în jur şi veţi înţelege evidenţele. Diferă doar tacticile şi armamentul. Dar piticii noştri, ambalaţi cu căteva lăzi cu sticle de vin românesc, au zburat către China. E bine. Se aşteaptă ca ei, chinezii, să dea buzna la noi să ne facă autostrăzi şi clădiri ca la ei. Si încă repede. Probabil le vor vopsi în portocaliu. Da' ce ne facem, sincer, cu chinezu' ? Că rasa ăstuia-i galbenă. Păi, oricum, Antonesco nu ajunge preşedinte şi nici prim-ministru iar PD-ul are agăţat, în coadă, la buzunarul de la spate, un “L” că, cică-s de drepta. Sigur, dreptacii, se spune, au o dexteritate şi o fermitate a mişcării mai concludentă... Deci, culorile... funcţionează. Iar “roşii”, după ce le-a stricat marinerul relaţia cu ruşii, le vine mai greu să fugă iar cu bocceluţa (coincidenţele astea!...) la Răsărit pentru a cere “instruire”.

    Da... Poate, de mâine-poimâne, mi se va “tăia” lumina, apa şi gazul. Ori deodată, ori pe rând. Dar rămâne “gândul”. Sper, cum spuneam-scriam, să ajung la 7 (şapte). Sapte e un număr sacru şi... final.

    Stiu că am o stare în neconcordanţă cu a altora însă mulţi, tot mai mulți, încearcă starea asta...

Pot fi acuzat de lipsă de încredere, de pesimism, de exagerare. E normal. In fiecare zi îmi doresc doar să pot duce ziua până la noapte, iar şi cu bine. Si, da, asta poate fi numită şi fericire.

   Ieri am citit un eseu. “România mea”. Scris de o tânără de 17 ani din Vaslui.... Minunat! Cu de toate şi cu dorinţa finală de a nu se mai gândi la nimic.

    Alţi tineri gândesc la depărtări şi ţări civilizate, alţii aleg să se îngroape aici, într-o iluzorie speranţă de mai bine, aici, sub o umbrelă ferfeniţă numită “patriotism”. The New Man! (In limba germană înfioară, niţel, nu?) Acum, din păcate, patriotismul devine tot mai similar cu prostia. Ii admir pe tinerii care visează să-şi construiască visele, şi chiar reuşesc, cu curaj, în spaţii “verzi” cu civilizaţie fie că aceste spaţii se numesc : Anglia, Canada, America, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Germania, Franţa, Elveţia ori, de ce nu, Republica Dominicană, Mexic, Argentina, Brazilia etc. “Patrioţii” spun că toate sunt aici. Unde? A, da! Sub frunza penală udristă linsă asiduu de băsănei şi boccii... “Omul Nou” născut din împerecherea asiatică: BăsUdreaBochinezul. (într-un cuvânt!)

    Si, totuși, pe stradă, când treci, faci slalom printre maşinile luxoase. Multe!... Care invadează şi trotuarele în dorinţa stăpânilor, căpşunari şi şantierişti, de etalare. Pe stradă mai vezi invazii (vara) de cupluri mixte. Ea, încărcată obligatoriu cu lanţuri aurifere atârnate de mâini şi de picioare, vorbind tare cu partenerul în cârje, ce tremură din toate încheieturile dar cu părul cănit, că încă-i verde (!), într-o italiană ori spaniolă aproximativă. Apoi, babe cu năfrămuri trase pe-o ureche, că la cealaltă zbârnâie un iPhone de ultimă genereţie, certându-se singure pe stradă.

E clar. Apocalipsa e pe noi!

Si e toamnă imediat, pieţele sunt bântuite de intelectuali şi ţărani, toţi cu gândul la zacuşti şi castraveţi pe iarnă, dulceţuri şi vişinate. Moda “bio” e în toţi mai abitir ca în vremea boierilor şi a bunicilor noştri din perioada colectivizărilor forţate.

    Iar “câţiva” mai trebuie să facem şi “artă”, cică. Intr-o lume -şi, asta- tot mai nicicum, mereu plină de suficienţe şi oportunism, bazată tot mai mult pe pupatul în cur conform directivelor de partid aflat la putere, pe anafalbetism profesional chiar dacă, în loc de simpli artişti dăruiţi şi cu credinţă ne lovim tot mai des şi mai tare de “super-specializaţi” şi “doctori” în artă. Buni şi ăştia! Când mai faci câte un furuncul între buci ori pe obraz are cine să te opereze cu tehnici unice şi performante de introspecţii şi strâmbături creative, prin metode psihanalitice la fel de unice şi de inedite (sic!).

Greaţă şi aici.

Am putea vorbi despre această lume dar ar însemna să ne apropiem de un coşmar şi nu un gând simplu şi banal. Apoi, nu cred să intereseze pe cineva. Iar “breasla” ar rămâne aceeaşi. Cu mulţi veniţi puţini chemaţi. De ales.... Iar cei mulţi nu mai învaţă a.b.c.-ul meseriei pornind de la cuvântul “respect” , iar cei puţini, din prea mult respect... tac.

    Rămâne prezet coşmarul! Coşmarul vieţii noastre de zi cu zi, indolenţa, letargia, ignoranţa, răutatea, meschinăria, vanitatea, şmecheria, fudulia, trădarea, lipsa de scrupule, non-sensul.

“Ai mei, ai mei, ai mei n-au avut habar.

Cât de sus, cât de sus pot eu să sar.

Acum când nu, nu, nu mai am nimic de-ascuns,

Pot să mă duc tot mai sus.

Mai sus, mai sus, mai sus...

Tot mai suuus.”

E o concluzie frumoasă, cântată bine, ritmat şi energic dar care, din păcate, nu ajută la ridicarea moralului unei populaţii prăbuşită in neputinţă.

Si eu am vrut -mereu- să sar. Cât mai sus!... Am sărit... Hmmmm...

Cu timpul îmi dau seama că nu a fost suficientă strădania. Am crezut că, poate, această generaţie va şti să sară, cu adevărat, SUS. Dar...

“E-n clocot astăzi tineretul nostru? Nu!

Veşmintele lui scumpe zac în laviţi.”

Letargie generală şi lipsă de perspective.

Aş fi vrut să fie un “gând” ceva mai luminos... dar, pe trotuarul străzii pe care îmi consum vara – şi vara asta!- o băbăciune ramolită şi puhavă, cifulită, murdară, scâlciată şi unsuroasă îşi cântă melodia cerşitului zilnic, răsturnată, beată, lângă un perete de casă umed ori la cap de pod peste o vale murdară de febra transformărilor din bani europeni portocalii: “Aii, di da di dă dobi baaaani!... Aiii, di da de dobi baaaani!...” care, pentru cei care nu înţeleg, s-ar putea traduce cam aşa: “Hai, de dă-mi doi bani!...” Sau “nişte bani”. Si saliva îi curge pe bărbia-i murdară de aşteptare... Instictiv, eşti tentat să cauţi, din priviri, sediul celebrei “asociaţii” de binefacere, “Filantropica”. Aşa ca în filmele premiate la Cannes!

    Apoi, picior peste picior, pe o bancă rugiuniu-portocalie, sub un copac zbârlit de schimbările de temperatură anormale ale vremurilor de azi, sprijinidu-şi mâinile pe o cărjă puterdă, cu o şapcă de iarnă îndesată în cap, cu ochelari sparţi şi legaţi de urechi cu elasticul din chiloţi-i de veteran, cu proteza clănţănindu-i în gură, un bătrân ramolit, jigărit, cândva -spune lumea- foarte bogat, geme o cântare la intervale egale de timp: “Mă, copiii, măăă!... Mă, fraţilooor!... Nu mă lăsaţi, mă, fraţilor, măăă!...” Si plescăie a plictis privind în gol. Oare vede Moartea sau renaşterea Patriei?... Cred că aşteaptă chinezii. Că americanii au probleme cu criza. Si tocmai ne-au expediat al doilea val.

    Chinezu-i frate cu românu'! Si la vremuri de restrişte iată, sunt gata să ne ajute. Ce bine că boc-ul nostru e de talia lor. Ne vom încuscri mai uşor. Elenele României îi aşteaptă nerăbdătoare căci sunt mici, drăgălaşi şi tare aspri... Vom răzbi! Vom izbândi, tovarăşi! Băsău' râde, Beijingul aplaudă mărunt, Elenele se rujează... Romania Rules! Rulz!...

    Uite, chiar am vrut să mă opresc aici din a gândi în realitatea noastră zilnică dar, SOC!... Tocmai au anunţat “băieţii” ăştia de la guvernare că s-au îngheţat pensiile, că nu se mai fac angajări în sistem, că s-au tăiat tichetele de masă, s-a amânat şi finanţarea cu 6% din PIB a învăţământului (Funeriu exultă într-o erecţie intelectuală de vârf explodând într-o baie de pixeli albaştri!) şi, totul, până în 2014. Iată cum se poate conduce o ţară şi din China!

    Lumea se agită, iar, molcom, ca un testicol în căldare că tot nu se va face nimic. USL-ul vorbeşte la lună şi la stele. Si credibilitatea lor e îndoielnică, din păcate. Iar Tao-boc şi Tai-băs, fericiţi, îşi trag în mădulare, ca pe inele, gheişele blonde năpădiţi de extaze de putere absolută şi hidoşenie, răzbeliţi de plăcerea sadică de aş-i bate joc de un popor bleg, de iobagi, pensionari şi tineri amorţiţi. Or fi aşa din cauză că se desfăşoară, din plin şi tare, Festivalul de muzică de la Mangalia? Mai ştii? Sau nu?

    Lasă, românaşule, că i-o bagă ăştia pe gât, României! Pe gât şi peste tot, că-i obişnuită s-o primească în toate poziţiile. Din vechime!

    Când zic “s-o primească”, zic referindu-mă la lumina călăuzitoare de la Sf. Duh, metamorfozată în nişte abjecţi ordinari care-şi zic guvernanţi, în nişte jigodii infecte care se simt D-zei şi sfinţi deopotrivă, în timp ce-şi răzbună, cinic, orgoliile rănite de nemulţumirile populare.

    Priviţi-i dacă nu v-aţi săturat, observaţi-le hidoşenia chipurilor schilodite de cinism şi răutate, rânjetele oligofrene, sadice şi VOTATI-I IAR că asta ştiţi s-o faceţi cel mai bine. Cu pasiune, persuasiune şi prostie.

    Cum era? A, da! Romania Rules! Putem să tragem. FOOOOC!... Dar nu mai suntem în stare decât să ne spânzurăm ori să ne aruncăm, inutil, în gol. Ha, ha, ha!... Nici măcar isterici până la capăt nu mai putem fi.

    Fucking-boszmeg, idioţilor, cobailor!... Căci:

Ce-i omul, dacă n-are alt gând pe lume

Decât să doarmă şi să se hrănească?

Un dobitoc şi alt nimic mai mult.

Desigur, cel ce ne-a făcut cu-atâta

Cuprindere de minte să vedem

Ce-a fost şi ce va fi, nu ne-a-nzestrat

Cu-această judecată şi putere

Dumnezeiască, pentru-a le lăsa

Să prindă mucegai în sinea noastră.

................................................................

Nici eu nu ştiu de ce trăiesc spunându-mi

“Lucrul acesta trebuie să-l fac

Si am de ce să-l fac, şi îl voiesc

Si am puteri şi mijloace să-l fac...”

................................................................

A fi om mare într-adevăr nu-nseamnă

Să te frămânţi doar pentru pricini mari,

Ci să te baţi chiar pentr-un fir de pai,

Atunci când cinstea-ţi însăşi este-n joc.

O, de-azi 'nainte, gândurile-mi pline

Să-mi fie, ori sânge – ori ruşine...

Aşa gândea “Prinţul marilor dileme”... Noi nu mai îndrăznim şi nu mai ştim nici să gândim....

• va urma –

R ” ? ”

4. FRUMOASA SI URATA ESTI PATRIA MEA

         Gând despre bătuta pe loc, apa-n piuă, şmecheria, tăria şi puterea la                                                                 români.

                                                             Gândul 4.

        Apariţia în blogosferă a acestor, aparent, răsleţe “gânduri”, nu face altceva decât să mă ajute să-nţeleg că, totuşi, mai existăm câţiva care împărtăşim opinii asemănătoare, care simţim aceeaşi “durere” şi regret, care gustăm din acelaşi borcan cu tristeţe. Dar păstrăm convingerea că un gând, o idee, iată, poate mişca, muta, pune în acţiune lentoarea din noi, ne poate trezi la viaţă şi... deja vorbim de o atitidine.

        Suntem de acord!

       Muzica verii îşi revarsă sonorităţile, ritmurile peste spaţiul mioritic-mitic unde, fervoarea muncii de schimbare la faţă a ţării duduie graţie noii politici, şi ambiţiei declarate, de atragere a fondurilor europene nerambursabile. Concurs naţional, frate: care o taie pe blondă! Nu, nu la propriu! Peste tot se sapă, se sparge, se schimbă conducte, borduri (a câta oară?!), se toarnă betoane, asfalt peste asfalt... Le arătăm noi americanilor, 'tu-le mama lor! Lopătăm viguroşi şi cu avânt, purtând panglica legată de cururi, că imediat se-nfiinţează blonda, piticu' şi însuşi Măria-Sa chiorul (interesant titlu pentru un spectacol de teatru discutabil) cu foarfecele pentru inaugurări, da de mai împuşcă 2, 3 voturi în plus pe lângă cele garantate de corespondeţa diasporeană, în noua campanie electorală demult începută dar curând bătătoare pe la uşile românilor lihniţi după o pungă cu ulei, zahăr, biscuiţi, ceaiuri, câteva medicamente, un pui congelat etc. Punga, evident, va fi frumos colorată în culorile deja consacrate. Cine credeţi că se va evidenţia?

        La Tv-uri se sparg în figuri, în lupte “sângeroase”, pentru a stabili cine-i mai cinstit si mai vrednic. Si, Vlădica behăie nazal şi pătruns: “Vrednic este?” apoi zbang c-o cruce de merit, recunoastere a obedienţei generale în faţa puterii, oricum, trecătoare. Dar, probabil ca dă bine la cv-ul din cer... Căci, un eventual răspuns nu-i bine de aşteptat. Si Ceauşescu aştepta, convins că lumea îl va aclama ca de atâtea ori şi s-a auzit apoi, în prea lunga aştepatre, un muget de animal rănit şi pocnetul mămăligii până la cer şi-napoi... Si n-a fost tocmai bine... Cum nici acum nu ne simţim prea sănătoşi şi zdraveni.    

        Cine-i mai cinstit şi mai patriot când toţi sunt plini de zoaiele abjecţiei? Ratingul, însă, bate toate cotele! Prostimea, între taxe, impozite, asigurări de case obligatorii cu ameninţări de potop de amenzi pentru “uituci”, întârziaţi ori revoltaţi, între fluctuaţiile tahicardice ale cursului leu/euro/dolar şi, mai nou, francul elveţian, printre două ieşiri fugărite la grătărelul tradiţional în sânul aproape al naturii şi reluarea campionatului naţional de fotbal... cască ochii ca melcul după ploaie luându-şi porţia zilnică de-ndobitocire. Nu, nu toţi! Excepţii au fost şi vor fi întotdeauna. Tăranul român, încă, aşa îngenunchiat şi cocoşat de poveri, cum a ajuns, îşi mai rânduieşte viaţa după lună şi soare, după semnele pământului şi ale aerului, purtând în privire aceeaşi uriaşă înţelepciune iar în suflet acel bun simţ care l-a statornicit şi întărit în vremuri de restrişte.

        Prostimea, însă, e mare în procent, tare în sondaje. E peste tot. Tot mai des pe ecrane, în văzul lumii bătând din gură a nimic. Tot pe loc, pe loc, pe loc!... Busuioc, oricum, nu mai răsare, apa-n piuă e “filtrată”, nu mai e ca din bătătura Moromeţilor. Acum e pusă la pet! Livrată ca apă plată (ha, ha) pentru toţi râgâitorii fiţoşi, mondeno-şmecheroşi în prostia lor.

        Cred, tot mai tare, că ăştia, domnule, sunt “tăria şi puterea”, forţoşii ăştia care visează că vor conduce România, veşnic. Măi, măi!... Iar ăl mic, cu cap de muscă beată, habar n-are cât de jalnic este el în fruntea unei țări tot mai triste. Ni se anunţă cresteri de pensii, apoi salariale, întru recuperarea hoţiei făcute după care, ca din senin, ni se spune că nu mai cresc pentru că-i tot mai groasă criza asta. Si, uite aşa, băgăm pe mai departe hora-n bătătura asta numită România:

                       

                        “Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”

Creştem nivelul de trai.

                        “Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”

Construim viitorul luminos.

                        “Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”

Asigurăm dreptul la sănatate, educaţie, cultură.

                        “Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”

Asigurăm dreptul la exprimare şi civilizaţie.

                        “Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”

Garantăm siguranţa de-a muri pe capete.... Inainte, măăăi!!!

       

Si tripleta de aur din vârful ţării se pupă de fericire, unul pe altul, unul peste altul, după care mai fericim naţia cu câte o sală de sport în câmp ori între munţi, un patinoar ori cate o “staţiune de interes local” după care, vreme de sărbătoare, nenicule; înalţii prelaţi -cum s-a văzut- miruiesc sadica abjecţie cu câte o cruce simbolică şi mare-n grad (!) făcând astfel un pact pe perioadă nedeterminată, cu Diavolul... Evident, întru propăşirea neamului, restructurarea statului, reorganizarea teritorială a ţării şi punerea României pe calea capitalismului sănătos, performant. Hai, sictir!

        Aştia, mai degrabă, la zid!

        Nu în zid, ca Ana lui Manole. Nu. La zid, să-i savureze lumea într-o baie a linşării.

        Ni se toarnă gogoşi peste gogoşi şi se bate apa-n piuă -că ne place!- despre cum am reuşit noi să păcălim criza, despre cât de deştepţi suntem, că nimeni nu-i ca noi, şi cum vom fi primi dintre toţi care ne vom bucura de efectele “benefice” ale reformelor aplicate de această luciosă (în sesul de “strălucită”, evident...) şi nemaipomenită (în sensul de “unică”, la fel de evident) gândire băsesciană, implementată de perfectul, cel mai corect guvern de până acum (hip, hip, ura!...), guvernul boc-cian. Căci, după puşca şi cureau lată, iată, asta e adevărata “tărie şi putere” la români.

        Nişte jigodii, nişte lepre, nişte papagali corciţi cu penele sperlite, ciocul mâncat de carii şi picioarele crăcănate de reumatisme, învineţite de varice. Asta este guvernul român cu ifose de Evropa. Dacă nu e burtos, unsuros, libidinos, jegos -cum spuneam- grohăind lecţii învăţate prin cabinete cu iz de bordel ori trimise prin sms-uri în timpul talk-show-urilor televizate în direct, este pervers, mafiot şi criminal. O gramadă de semidocţi în funcţii importante, toţi(!), clone, la diferite nivele de exprimare, ale celor trei din vârf: chiorul, blonda şi piticul, mânca-l-ar mama de obedient ce este el! Si tata, deopotrivă!... După ce-i sparge ouăle de frunte. Clonele ăstora sunt, deja, cam peste tot. Si se manifestă, se organizează, se ocrotesc, se cresc pentru că visează la “Romania mare”... A lor şi numai a lor şi a urmaşilor, urmaşilor lor.

        Naţiune, naţiune, vai de steaua ta... demult apusă.

       

Douăzeci de ani şi câteva luni de onanie politică şi de viol în masă a brumei de demnitate şi mândrie rămasă ăstui neam, după furtul acelei de ne-am obişnuit s-o numim “revoluţie”. Tot pe loc, pe loc, pe loc... da de mai răsare busuioc peste rahatul masiv deşertat din maţele otrăvite a acestor, aşa-zişi, politicieni de nimic; ăstor viermi intestinali care, în ultimi şase ani, au atins desăvârşirea.

        Am primit, cred, ceea ce meritam. Si merităm încă, dacă ne gândim numai la cât de vânzător de neam şi ţară a fost românaşul nostru. Din străfundurile istoriei, începând. Stigmat cu care am ajuns să ne brand-uim.”Când e vorba de funcţie eu n-am mamă, nici tată.”- declama cu patos de partid aflat la putere, o “jună” blondită cu perhidrol şi albăstrită, gros, la ochii de junincă, ajunsă peste noapte vaca într-un post de conducere. Partidul o cere! “Si mâine, dacă tot partidul mi-o cere, mă cac în el.” Că doar pentru asta au murit nişte fraieri cu idealuri imposibile în mioritica şi mitica noastra ţărişoară. Vezi, prostului nu trebuie să-i furi căciula că şi-o pierde singur... Noi ne-am pierdut-o demult, din păcate, şi tot nu înţelegem... Si ne mai mirăm de ce suntem într-o continuă bătaie a pasului pe loc. Tălpile încălţărilor noastre poartă rahatul de care nu ne putem curăţa. Si, zilnic, ne vedem “aleşii” fie în plimbări de mari Dumnezei, fie pe la televiziuni care n-au altă treabă, sforăind, râgâind belicoşenii şi inepţii, hărţuindu-se unii pe alţii ca, mai apoi, să se bată pe umeri şi pe burţi plecând împreună la o ghiftuială printr-n restaurant fiţos, stâmpărându-şi astfel of-ul, pupându-se apoi, bot în bot, bucuroşi că au mai încheiat o zi şi că lor le este tot mai bine iar prostimii tot mai rău...”Că e proşti, dom'le, şi e mulţi, mă-nţelegi?” Apoi, mai în joacă, mai în serios, urmare unor gânduri absconse, şi-o dau  unul altuia, în zaruri, fie pe Roberta , fie pe Elena... Când nu sunt ocupate.

        Si-a mai trecut o zi din criză.

       Statistica arată că toate oraşele, orăşelele, comunele, satele, cătunele, “colorate” în portocaliu (că încă e la modă culoarea!) fierb de febra schimbărilor de borduri, peisagiu urbanistic, conducte, asfaltări, etc.... Se poartă, aşadar, spartul... Si unde este  şi unde nu este nevoie. Spartul peste tot! Din groapă-n groapă cu gândul, poate, mai puţin la Eugen Barbu.

        Aşa e!... Oraşul meu portocaliu si trist, e spart şi la propriu şi la figurat. Seamană cu ţara. Puteee... Uăai... Si se munceşte pe furtună şi cer senin, din zori şi până-n noapte să-şi tragă o faţă europeană cu umbrelă (frunzar!) turistică. Da, privesc oraşul şi înţeleg tristeţea unei ţări pe cale de dispariţie. Profesorii mei de istorie m-au învaţat frumos, că ţara-i mare, neamul vechi, poporul harnic, bine statornicit... Idealuri pentru care, din crez, s-a varsat şi sânge. Mult sânge. Si ce e istoria acum? Dar geografia? O treabă derizorie. Ca-n bancul cu românul şi ungurul. Ungurul, insitent, apucă si-l ţine pe românul frate (de peste 2000 de ani pe-aceste locuri), de “spurcabilul mădular” (vezi, texte arhaice, letopiseţe, etc.) pentru a explica, simbolic, metaforic, toekeşeşte, Europei, cum e cu “ţinutul secuiesc”... Omul hâtru şi normal ar spune, privind şi desluşind imaginea: “Ia-l, mă!... Si mai ia-l o dată!...” Da', uite că unul ca Tokes-bacs (parlamentarul “român” din parlamentul Europei), e în stare s-o ia... de bună... Si românului, poate, chiar îi cade bine după o zi de coasă (!)...

Si iar batem pasul pe loc şi apa-n piuă pentru că şmecheri am fost -dar nu întotdeauna deştepţi- pe când alţii au rămas deştepţi făcând pe şmecherii. Iar “spurcabilul mădular” nu reprezintă nici “tăria” şi nici “puterea” la români. Si-atunci, noi cu ce ne mai putem mândri?

       Chiar nu pot să-nţeleg la ce s-o fi referit gândacul-prim-ministru când a slobozit pe gura-i strâmbă astă zicere, dar dacă e să vorbim de tărie şi putere am putea-o întreba  pe blonda, cu aere de silfidă, în ce se poate măsura puterea şi tăria la români.

        Priveam cu “admiraţie”, în juru-mi, cum modelul capului este preluat de cei de jos. Dacă eşti chel-lucios, acum, eşti de bon-ton. Dacă eşti pitic şi încălţat cu pantofi-barcă (cu toculeţ), pseudo-cocalar, eşti iar de bon-ton. Dacă, din motive financiare te arzi, încă, la păr, cu perhidrol, ca în vremurile crizei comuniste (ori, poate, e doar din solidaritate cu cei tot mai numeroşi nevoiaşi, şi nu am înţeles?...) iar apoi te blondeşti să nu-ţi arăţi cocârjeala şi puseurile bachice, trăgându-ţi pe pleoapele căzute un borcan de albastru de Voroneţ, lumea te va percepe ca pe o doamnă a politicilor mari, poziţie care îți permite să gâfâi patetic la fiecare propoziţie; dramatic, teatral, patrunsă (şi pătruns!) de problemele majore ale cetăţii, ale neamului.... Si, uite, iar eşti de bon-ton!...

        In fapt, multă şmecherie balcanico-intracarpatică. Aşa că, hai, fraţilor, într-o urare, să ne dăm mână cu mână şi s-o batem tot pe loc întru tăria şi puterea pe care numai românul o ştie aprecia. Curând vine votul! Uhaaa!... Si iarăşi o vom lua în barbă şi adânc, sub coadă... Aşa ne şade bine. Cu banana în gură, pe post de măr, cu acadeaua în limbă, cântând şlăgărosul şi populărosul “Puşca şi cureau lată” căci, noi suntem români tari în coate şi genunchii pe care ne târâm pupând poala popii şi nu numai...

        Chiar aşa să fie?...

        Incă mai sunt oameni care au convingerea că, cică, poate fi şi bine... Unora le este foarte bine, da. Unii m-ar înjunghia, din “patriotism”. Altora le spun că, paradoxal, şi eu sunt... român. Dar, din păcate, în jurul nostru mulţi cheloşi, blondii, pitici, mai ales la caracter, se-nmulţesc şi cresc ca ciupercile după ploaie. Si, anul ăsta, Dumnezeu a dat multă ploaie să ne bucurăm de frumuseţea recoltelor, a roadelor pe care, oricum, tot mai scumpe le vom cumpăra din pieţe, şi iar, multă ploaie, pentru ca piticii meschini să-şi arate, cinici, sufletele mărunte de trepăduşi oligofreni. Si, restul?... Stau şi se bucură, ca neghiobii, de puţina şi indecisa vara, uitând că în curând va veni iar peste noi... toamna-iarnă.

       

      “Tot pe loc, pe loc, pe loc!

        Smecheros şi la un loc.

        Tare sunt, putere foc.

        Viaţa noastră e un joc.

        Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”

-      va urma  -

        “ ? ? ”