MĂ ÎNTREBI?

Mă întrebi ades ce gust mai are al tău sân,
muşcat cu patimă din piersicul bătrân?
Mă-ntrebi ce simt când te frământ plângând
ca toamna strugurii, bacantele cântând?
Dar ştii! Şi simţi explozia de viaţă şi de moarte,
când parcă totul arde şi că nimic nu se mai poate!
Mă-ntrebi cu geamăt stins şi-ntr-un oftat strigat
de mă întorc la tine după ce iarăşi am plecat,
când ştii că eu doar liniştea îmi caut!Şi împăcarea.
Uitarea, fericirea, nevoia şi iertarea...
Mă-ntrebi de-mi place flămândul tău sărut,
când, uneori, nici nu mai ştiu dac-am avut
curajul de a fi cu tine pe drumul meu pierdut.
Mă întrebi mereu de îmi mai pari frumoasă,
când eu mă tulbur, în oglindă, de faţa mea osoasă.
Mă-ntrebi de poţi să te ascunzi cu totu-n mine,
când ştii acum că doar aşa ne este cel mai bine.
Mă-ntrebi de simt explozia vulcanului din noi,
când ninge peste tot a dor cu lacrimă şi ploi...
Dar nici nu pot să mai găsesc răspuns!
Şi-n loc de ''da'' mă pierd în tine pe ascuns.
Iar sânul tău e piersică şi pară coaptă,
să muşc îmi vine acum, flămând, din tine toată!
Mă mai întrebi? Nu, nu mai căuta!
Iubirea asta-i viaţă! Nicicând n-o vei uita.

Aşa că... unge-mi sufletul şi trupul
cu tine mir şi ploaie caldă-n vară,
iar restul vieţii ni-l măsoare timpul,
nimic de-acum să nu mai doară.

DIN CÂND ÎN CÂND...

Din când în când mă doare câte un os,
mă doare sufletu-mi întors pe dos...
Mi-e dor şi mie, Doamne, de-un prinos,
de-o-nfierbântare lungă în frumos!...
Mi-e dor de-o mână prinsă de a mea,
să ne plimbăm, aşa, prin toată lumea.
Şi mai mi-e dor 
de sâni-ţi odihnind pe pieptul meu,
când ne-mpleteam nebuni 
şi ne topeam mereu;
tu, Dumnezeie albă iar eu călugărul ateu
ce crede doar în Tine aşa cum ştiu doar eu.
Mi-e dor, o recunosc în nopţi şi-n faţa Ta,
de muşcătura lacomă a Şarpelui-Femeie,
căci eu nu pot acum uita, 
şi nici nu pot a mai ierta,
sărutul tău tumult şi râsu-ţi de Nedeie.
O, da! Mi-e dor să-ţi laşi cascadă viaţa toată
în nebunia mea de foc, de dor, de altădată.
Dar mă întorc cu faţa la perete...
Nu mă băga în seamă, Doamne, 
din gând să-mi pleci, mi te abate
şi lasă-mă să cred că Tu îmi eşti Femeia,
să-ţi cânt apoi de jale, de dor şi aleluia.
Căci, vezi? 
Din când în când mă doare câte un os,
şi sufletul mă doare când mi-e întors pe dos...
Eşti, Doamne, o Femeie!
Cu sânii goi şi râsul de Nedeie,
eşti Biblia din care seara, tăcut, îmi recitesc,
canonul de iubire, mereu să-mi amintesc, 
de lacrimile-ţi calde şi muşcătura Ta de viaţă,
o-nşiruire de tăceri, mărgele rupte de pe o aţă...
Sunt doar un om, ca Tine, Doamne!
Şi dorul ăsta ce poa'să mai însemne?
Din când în când mă doare  câte un os...
Pe capul meu încins, cunună de frumos.

HEI!...

Din depărtări te-aud chemând... Hei!...
Răsunător, dogoritor, oftând... Hei!...
Nici nu mai ştiu dacă mai vrei
să ne plimbăm de mână pe alei.
Nici nu mai ştiu de-ai fost a mea,
de-acum, de-atunci ori de aiurea.
Dar ştiu că-ntr-o chemare ''hei!''
mai e speranţă să mă iei,
departe de acum, aproape de atunci,
râzând în braţe-mi să te-arunci...
Hei!... Eu sunt aici! Tu unde eşti?
Mai crezi în întâlnirea din poveşti?
Din depărtări te-aud chemând!...
Un tren de dor şi-o pasăre zburând,
la tine ori la mine, acelaşi ''hei'' strigând,
răsunător, răscolitor, dogoritor, oftând...
Te chem în clipa asta ca şi când... Hei!...

14 AUGUST...'54

O zi, încă o zi...Un soare, o lună

Noapte şi stele, zbor printre ele,

cu tine mă-ncunună!

Azi, după treisprezece,

viaţa curge, se petrece...

Cu un soare aprins în mine,

eu mă simt o Lună-n tine,

de paisprezece ori, ori zece,

cu toată viaţa care-mi trece.

Şi râd cu dinţii mei de alb,

căci azi mă simt ca un nabab!

Eşti Perseida din augustul meu,

prin ploaia gândurilor curcubeu;

un august cuprins în paisprezece

şi-un dor ce nu mai vrea să plece!

Dor de viaţă şi-altă altădată,

de cândva şi-a fost odată.

Dar azi e azi!

Şi n-ai cum să mai cazi...

Un soare, o lună, o viaţă cunună...

Du-te paisprezece-n cinşpe',

umple-mi viaţa-n mii de clipe,

râs şi lacrimi, rock-and-roll...

Nu mai vreau să cad în gol!

CÂNTEC DE LUNĂ PLINĂ

Te-ai dezgolit de haine şi prejudecăţi,
m-am dezbrăcat de spaime şi infidelităţi, 
şi amestecaţi cu dor ca în atâtea dăţi,
tu, jarul meu din vintre cu flacăra în sânge,
eu, Cupidonul tău, ca un copil ce plânge.

Şi te-am corupt să fiu al tău impas,
atunci când te-ndoieşti la fiecare pas.
Şi m-am hrănit cu tine neastâmpărat,
să înţelegi odată că nu eu te-am uitat!

Şi-n crucea nopţii rupi din carnea mea,
când eu te-nghit c-o patimă nebună,
şi-om sta tăcuţi să ne ajungă vremea,
privindu-ne în ochi sub toată luna plină.

Eşti un vulcan în fiinţa mea întreagă
şi mă îneci în spasme de fiori nespuse...
Ne suntem un întreg cât viaţa asta dragă,
şi-o vâlvătaie în cer din nopţile apuse.

M-am dezgolit de haine şi prejudecăţi,
te-ai dezbrăcat de spaime şi infidelităţi.
Eu nu ştiu altfel şi nici tu nu mai poţi!
Tu, jar, eu, foc... Mereu ca-n alte dăţi.
Iubirea ta-i iertare cuprinsă-ntre minuni,
Sub luna plină, acum, cu tine mă cununi...

Te-ai dezbrăcat de toate?... Ce alinare...
M-am dezgolit cu şoapte!... Ce uitare...
Căderi în transă între răsfrânte coapse...
Plouă iar cu stele şi a sublim miroase!...
Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa....

BOB DE STRUGURE

Sfârcul tău, strugure bob,
muşc din el năuc şi orb.
Sânii tăi mă mângâie!...
Trupul cald destăinuie
sfânta arta a iubirii,
ochii tăi ca trandafirii.

Mă îmbăt cu Tine iar,
rătăcit, pribeag, fugar...
Te răstorn în car cu fân
şi te sorb cu dor păgân;
vâlvătaie, foc şi pară,
mă cenuşă până-n vară.

Ne trezim sleiţi de vlagă
într-o toamnă coaptă-n fragă
şi privind pe-al vieţii geam,
Tu eşti tot ce eu mai am.
Şi privind în car cu stele,
Tu eşti dragostele mele.
Şi privind în iarna nouă,
Tu eşti primăvara-n rouă.

Şi mi-e dor de sfârcul tău,
strugure târziu şi nou.
Şi mi-e zvâc de sânu-ţi dalb
tremurând pe trupu-mi alb.
Şi mi-e dor de ieri, de azi
şi de Tine atunci când arzi.

Viaţa mea se-atârnă-n brazi,
brazi frumoşi ca de Crăciun
de oriunde şi nicicum...

Între buze un strugur-bob,
muşc din el năuc şi orb...