Alb, unitate, linişte, tandreţe sub un soare primăvăratic, strălucitor prin aerul răcoros de la poalele munţilor -frumoşi!- încă albiţi de hainele iernii ce nu se vrea plecată.
Privesc statuia din faţa mea cu o insistenţă încăpăţânată. Un cuplu, un El şi o Ea, lipiţi unul de celălalt. Ea, culcată cu capul pe pieptul lui, El, înconjurând-o tandru cu braţele viguroase de bărbat înţelept. Bărbatul poartă pe cap o pălărie, un fel de joben, ca o umbrelă gata să protejeze întregul. Statuia este de un alb tulburător! Insă, nu asta m-a frapat ci linistea. Liniştea pe care o degajă. O linişte profundă, o linişte a plaiului, a spaţiului, a tăcerii.... Tare mioritică!... Citesc, mai jos, la baza statuii: " Dragostea omenească" - Toshio Yanaghisawa... Cum, oare, un japonez a putut atât de bine să surprindă esenţa asta mioritică? Să fie de la munţii care se zăresc în orizont, albiţi şi ei în contururi nipone?... Habar n-am!... Se pare, însă, că mioritici nu suntem numai noi...
"Dragostea omenească" - înţeleg, privind statuia, că ar presupune liniştire, încredere, siguranţă, puritate, ocrotire... Altminteri, piatra ar fi putut fi mai puţin într-un alb imaculat, nu? Mă suprind obsedat, acum, de această statuie pe lângă care am trecut de câteva ori dar fără s-o remarc în mod deosebit. Obsesia de azi vine, probabil, din "zdruncinarea", din când în când, a încrederii pe care o investeşti, o poţi avea, în semenul tău, în prieten, în om...
Când ar trebui să avem încredere pur şi simplu, ne trezim roşi în cur de sămânţa răutăţii îmbrăcată în haina invidiei, a ranchiunei trezindu-ne apoi împroşcaţi cu venin... Aşa că, de ce nu, chiar dacă ne mai urinăm contra vântului, hai să stropşim, sub tălpile mânjite de rahat, nobleţea unei prietenii!...
"Dragostea omenească"... Ei, ei, ei!.... La ce atâta alb în statuia asta frumoasă când în jur e așa de mult gri-vânăt-turbat?...
Bărbatul îşi strânge Femeia la piept... El, ocrotitor, Ea, dăruitoare... Simplu. Se vede dar că sculptorul-Artist era cu minţile în albul nipon şi nu în griul nostru ancestral chiar dacă Mioriţa sună mai convingător în aura acestui grup statuar. Mi-am continuat plimbarea... Gândul rămas în braţele statuii m-a strigat să fiu atent la porumbeii care se scăldau în lumina caldă a începutului de primăvară. Mă plimb, încet, printre ei... N-au frică. Sunt fericiţi şi liberi. Mă uit la sfinţii împietriţi pe o biserică. Vorbesc cu Dumnezeu şi cu Mama.... Zâmbesc. Mama e cu capul sprijinit de pieptul lui Dumnezeu!... Mă "ascund" apoi într-o librărie. De pe raft, Dan Puric mă întreabă insistent, "Cine suntem?" Îi răspund tot cu o întrebare: "Ce mai suntem?"
"Dragostea omenească" este de prea multe ori încărcată de ură şi prostie... De prea multe ori!... Mi-e silă şi ciudă deopotrivă!... Pentru că mă simt neputincios...
Mereu -îmi aduc aminte!- aflat în asemenea situaţii, stări, am reuşit să mă salvez prin muncă. Numai prin muncă. Această muncă venită în dar de la Dumnezeu care, în ciuda risipei de viaţă, mereu m-a ţinut viu... Atât de viu încât să pot găsi puterea de a sfida răul şi prostia... dintr-o uriaşă dragostea omenească.
Iată, e primăvară iar chiar dacă iarna nu se mai dă dusă. Stă agăţată de suflete...
