În prăbușirea, parcă nesfârșită, în care m-am învățat să trăiesc chiar și zâmbind ori, pe alocuri, izbucnind în hohot de râs... ( Ce ciudat? Uneori parcă nu-i râsul meu... Dar nu e neplăcut...) simt pe cap o atingere. O mână caldă. Îngheț. Știu că sunt doar eu în constanta mea singurătate. Nu mă mișc. Mâna caldă mă strânge ușor de umărul drept. Hotărăsc să mă dezgheț și să mă întorc. În spatele meu, cald și zâmbind luminos, blând și înțelept... Dumnezeu...
-- Tu ești, Doamne? bâigui eu siderat.
-- Da, fiule...
-- Și eu care credeam că mă încearcă, sub o altă formă, reacțiile astea nesfârșite din lungile mele tratamente neașteptate și nedorite.
-- Toate sunt de la mine, fiule. Așa că, nu te mai îngrijora. Doar încearcă să vezi și să înțelegi rostul.
-- Parcă aș vorbi cu mama...
-- Dacă vrei, poate fi și așa.
-- Cum, Doamne?
-- Multe și necunoscute sunt căile Domnului.
-- Eu înțeleg, Doamne, înțeleg, dar până când?
-- Până când vei vrea tu.
-- Păi, nu-i vrerea Ta, Doamne?
-- Vrerea mea ține, în mare măsură, și de voința și nevoile tale.
-- Of, Doamne, cât de simplu și cât de complicat îmi pare totul...
-- Nimic nu-i complicat, fiule, dacă sufletul ți-e curat, împăcat și deschis luminii.
-- Dar, Doamne, lumina este iubire?
-- Este.
-- Este și ură?
-- Nu, asta e a întunericului.
-- E și bunătate?
-- Este.
-- E și dragoste?
-- Păi, dacă e iubire?
-- Dar este și durere?
-- O-hoo!.. Destulă.
-- Dar durerea nu e întuneric?
-- E și una și alta... Și întuneric dar și lumină. Însă numai de tine depinde.
-- Of, Doamne, de ce mă pui întotdeauna în cumpănă să trebuiască să aleg între și între, mereu?
-- Altfel ce ar mai fi viața asta?
-- Apropos, Doamne, chiar așa, ce mai e viața?
-- O nesfârșită întâlnire, fiule, și o permanentă alegere, omule, între a iubi și a urâ, între a trăi și a muri.
-- Dar, Doamne, moartea nu înseamnă tot viață? Viața de apoi?
-- Doar tu alegi...
-- Am înțeles... Dar ura, ura nu e tot iubire?
-- Asta e obsesie, fiule, e boală.
-- Dar nu sunt obsedat! Cel mult... îndrăgostit. Ce să fac?
-- Înțelege diferența dintre a urâ și a iubi.
-- Dar eu sunt îndrăgostit de... viață! De o viață nouă, puternică, vie, luminoasă, pasională, toridă, unică, intensă...
-- Iubește, fiule!
-- Dar iubirea?
-- Am crezut că ai înțeles. E frumoasă... Și e de la Mine. Așa că, nu te mai frământa. Trăiește-o pur și simplu altfel moare... Și e irepetabilă.
Am închis ochii. O liniște nefirească m-a cuprins și parcă eram într-o cameră roșie. Totul era roșu într-o multitudine de tonuri și nuanțe. Doar eu eram în negru!... Culorile astea contrastante au făcut întotdeauna parte din mine. Poate din cauza asta nu mă mai sperie perspectiva... întunecată. Tot trupul, însoțit de întreaga-mi ființă, s-a lăsat prăbușit în cascadă pe un pat mare, larg și roșu aprins. Peste mine s-a așezat, ca o vâlvătaie, fiebințeala unei Femei diafane.
-- Doamne!... Doamne!...
Vâlvătaia mă cuprindea, mă pârjolea răsucindu-se în mine.
-- Doamne!... Doamneee!... strigam cu glasul tot mai clocotit.
-- Nu te mai teme, fiule! - îmi sună în timpane din îndepărtări la fel de roșii, blândețea divină. Este viață!... Trăiește-o odată!
-- Bine, dar eu iubesc viața și ea, uite, mă arde.
-- Lasă-te învăluit de ea și ea te va răcori, crede-mă. Sau să înțeleg că ți-ai pierdut credința?
-- Nu, Doamne, dar pot să iubesc atunci, prima dată, Femeia?
-- În cazul ăsta ascunde-ți fața în părul ei și lasă-te încet înviat de ea.
-- Dar mă înnec în goliciunea ei transparentă, în obrajii ei îmbujorați, în buzele ei fierbinți, în sânii ei de fulg, în pântecul ei de sidef, în coapse ei de Afrodită, în spatele ei leagăn, în brațele ei lungi și fine, în părul ei de negru foc, în ochii ei de infinit...
-- Fără patos, fiule! E desuet. Fără patos.
-- Desuet?
-- Da.
-- Eu credeam că e romantic.
-- Asta a fost odată... Acum e desuet.
-- Nu te supăra, Doamne, eu vreau să fiu și să rămân romantic. Incurabil, dacă se poate.
-- Atunci să nu mă mai întrebi ce-i suferința și de ce trebuie s-o treci.
-- Accept.
-- Bine. Sărută-ți Femeia...
-- Pot s-o respir?
-- Sărut-o-ntr-un respir cu mii de petale roșii de trandafir.
-- Nu-i prea mult?
-- Parcă spunea-i că vrei să fii și să rămâi romantic.
-- Dar ea va înțelege?
-- Ea înțelege mai mult decât îți poți imagina. Însă depinde cât de roșu ți-e sărutul și cât de petală atingerea.
-- Doamne, filosofia asta mă depășește.
-- Nu e filosofie, fiule, e viață. E viața pe care o iubești și o dorești. Ia-o, iubește-o și vei fi împlinit iar apoi iertat.
-- Iertat?
-- Da.
-- Iubirea ta e desprinsă din înșelătorul păcat al patimii... Patosul tău rămâne al tău... Dar fără patima și fără patosul ăsta nu ai mai fi tu. Și înțeleg. Eu te-am creat cu dreptul de a fi, de a iubi, de a dărui... Așa că, te iert doar cu condiția să iubești fără teamă, câtă vreme iubirea e de la Mine, pentru că nu mi-e indiferent sufletul tău, Omule - Fiule.
-- Atunci cum să iubesc Femeia fără?...
-- Cu libertate și uitare de sine, fiule. E timidă ca orice Femeie născută dintr-o coastă de poet. Înțelege-o. Spune-i doar, șoptit, la ureche, ca un vânt de primăvară așteptat, c-o iubești și ai să vezi că va fi cu tine o viață.
-- Îți mulțumesc, Doamne... Îți mulțumesc...
Și am închis ochii... Tic, tac, tic, tac... Ceasul sună enervat și insistent. Strâng ochii. Nu vreau să ridic pleoapale. Ceasul insistă. Bătăile inimii le simt în tâmple. În timpane, sunetul stropilor de ploaie căzuți pe pervazul ferestrei într-un ritm monoton și leneș. Încet, încerc să văd... E atâta gri în jur... Și, Doamne, ce întâlnire roșie și caldă am avut!...
Plouă cu stropi din lacrima unei Femei ce așteaptă ca din tăcerile unui Bărbat care suferă să crească întotdeauna, de ziua ei, trandafiri roșii. Plouă cu ultimile zile a unui an tulburător și suprinzător cuprins între brațele unei întâlniri niciodată întâmplătoare...
Doamne, îți mulțumesc!...
