TRAM - VAI

Aşa sunt eu, neputincios,
când mă topesc în tine voluptos.
Să te ridic la cer eu nu mai pot
şi nici să mă revărs acum de tot.
Aşa sunt eu! Neputincios.
Cu dorul meu de viaţă stors.
Nici vlagă nu mai am de dat.
E ca şi cum de mine am uitat.
Nici nu-mi aduc aminte 
ce-i ăla un orgasm!
Doar retrăiesc momente 
dintr-un adânc marasm. 

Sunt doar un simplu trăitor neputincios.
Nici mare doritor, nici cinic vicios.
Mă mai îmbăt cu spasme din fiori uitaţi 
de alţii, între pierdute, triste suflete lăsaţi.
Aşa sunt eu, un simplu şi tăcut neputincios.
În toate doar pe mine mă ofer cu gând pios.
Cu vremea rece din timpul ăsta cam ploios,
nemulţumirea ta frivolă te ducă mai departe,
şi lasă-mă pe mine pe o planetă Marte.
Sau cântă-mi, pur şi simplu, o cântare
de alean, de ce vrei tu sau de chemare.
Ca eu, neputinciosul, să-ţi încunun frumosul...
Şi atunci în cer te urc ca-ntr-un tramvai,
nebun de tot şi tras de cai, 
ce mai opreşte doar în rai.

ÎNCEPUT DE AN

În griul nefiresc al zilei
te gust, tăcuta mea Făptură,
când clopotele-mi cântă din Scriptură
căzutele tăceri din paginile ei.
Între pereţii casei mă învârt.
Dansez dement a viaţă şi urât!

Doar tu, Iubită mută, cu trup sculptat în mine,
mă mângâi cu privirea când mă ascunzi în tine.
Pe trupul tău de nimfă durerea mea e dalbă
şi inima îmi plânge sub răsuflarea-ţi caldă.

Ne dezgolim de haine, ne îmbrăcăm cu noi,
ne împletim în Unul ca-ntr-un nebun şuvoi, 
amestecaţi frenetic în geamăt şi durere,
răscolitori, ca-ntr-o iubire ce arde şi nu piere.

Te văd acum ca niciodată, Iubita mea de aer şi de foc.
În patul meu, pe pernă, stă umbra ta împietrită-n loc...

Nicicând n-a fost să fii atât de vie,
nicicând nu te-am dorit mai tare,
nicicând nu am crezut c-o să mai fie,
nicicând, o dragoste mai mare.

Şi ştiu acum şi cum se cheamă sânu-ţi,
cunosc plăcerea de-aţi muşca flămând din coapsă,
şi-ţi ştiu acum şi gustul şi geamătul şi plânsu-ţi,
oftatu-l ştiu şi şoapta când de nimic nu ne mai pasă.
Doar tu, şi numai tu, Iubita mea, mută mireasă,
m-ai învăţat că-nemplinirile au ochi, privesc,
şi că tăcerile din noi ne cântă, ne vorbesc,
iar morţile sunt vii căci veşnic ne trăiesc.

Şi când mă devorezi năvalnic,
doar eu te simt cum te-am visat,
un plug adânc înfipt în brazdă,
un foc nestins arzând năpraznic,
o ploaie în torente revărsată,
din lacrima mea plânsă a colindă,
Tu, bucuria mea de mult uitată.

În tine redescăpor femeile-n Femeie,
cu mine niciodată mort, pe tine tot mai vie.
Şi-n început de an, din nou, acum,
mă recunun cu tine, mereu pe-acelaşi drum:
tu, calda şi senina mea Singurătate,
eu, Omul tău cel drag şi de departe.