Față de anul trecut -cu soare, lumină, liniște, speranțe- anul ăsta, tot acasă; cu sentimente
contradictorii, stranii, cu nostalgia trecutului din negura copilăriei, cu
dorul după “o lume” și parcă, așa… cu o teamă timidă de speranțe. Mărunte speranțe. Nu cu multă vreme în urmă s-a oprit ploaia. Si s-a oprit! Am intrat în casă. Înăuntru m-a întâmpinat mirosul așteptării. Mereu am afirmat că această casă plânge și se bucură la modul cel mai real!... Mirosul
așteptării. Închis. Greu… Singura lumină, zâmbetul larg, sincer, al unor
prieteni constanți și consecvenți care s-au gândit ei, așa, cu felul lor direct și simplu de a fi ca, prin prezența lor, să-mi “coloreze”
starea de gri și clipa de viață. Si au reușit! Apoi au plecat. Si am rămas… “E atât liniște în jur…”
Din când în când, din depărtări,
răzbat sunetele neliniștii: gânduri zbuciumate, frământate, interpretări
greșite ale unor forme de suflete care se topesc -hilar!- după niște funcții efemere și
sordide uitând că prietenia curată nu alege niciodată după funcție. Prietenia
este sau nu! Însă, din păcate, e trist grozav atunci când ești nevoit să constati și să accepți că, în situații de o asemenea hilaritate, Prietenul te poate bănui de uitare, deci, trădare. Si asta doar
pentru că tu, insiști, te încăpățânezi,
reziști căutand să fii lucid și, mai ales, liber. Suni la aceleași numere de telefon,
bați la aceleași porți și uși pentru a constata că ți se răspunde tot mai greu,
mai sec și, de fapt, realizezi câtă tăcere e între oameni ori, și mai trist și
ușor dezgustător, câtă conversație sterilă pierdută în complezență și
derizoriu… Așa că, prefer să fiu și să rămân un om LIBER apreciind prieteniile
sincere, necondiționate.
Da, iată, sunt -din nou- ACASĂ!
Liniște. Niște păsări încâlcite în
vița de vie (comună!) și pe acoperișurile caselor vecine trilu-li-lu-resc
simfonia de vară nouă. Încă o vară, încă un an al vieții și al morții… E frumos și împăciuitor de nu se poate descrie! Brusc mi se face dor de OMENIE, de
CINSTE, de VALORI, de RESPECT și ADMIRATIE venită din adânc de suflet. Nu, nu,
e limpede că nu știu pe ce lume trăiesc! Si atunci îmi păstrez în suflet
spectacolul “predării ștafetei” Maestrului
către Ucenic într-un final uluitor de viu în jocul cu moartea. Câți, oare, l-au vazut și câți,
oare, au înțeles luciul ochilor înlăcrimați și tăcerea finală acompaniată de aplauzele
cascadă?... Câți?
Slavă Domnului, mai am, încă, pe
lângă mine, câțiva Oameni-Prieteni adevărați dar care, din păcate, cu greu
acoperă golul lăsat de cei în care, mereu și mereu, ai investit cu pasiune, încredere. Idealurile comune legau și năluciau
mersul înainte. Năluca viselor comune ne aventura deoporiva în căutarea
fantomei care ne cerea să nu abdicăm de la principii în strecurarea prin
labirintul hamletian al adevărului ce zidește prieteniile solide și Oamenii
adevărați.
Oricum, sunt acasă! Într-o nouă vară. Altă vară. Diferită, parcă, cu alte
“accente” față de cea trecută când inima bătea altcum, speranțele, așteptările,
erau altele. Această vară e ca un bolovan într-o așteptare, surdă așteptare,
dinaintea iminentei avalanșe. Așteptare fără speranțe, altele, decât cele de…
sănătate. Mi-aș dori un zâmbet-râs de copilărie și de prietenie veche bună ca
vinul beciurilor medievale. Din păcate, totul e departe, adânc, pierdut, uitat,
părăsit.
“Ancenstralii” mei vecini (din
comuna curte!) mă fac să redevin OMUL normalității și a simplității vieții într-o realitate tristă și urâtă. Mă mai “agăț” de Copil… Eh, Copilul!... Dar și El, din aceleași păcate, (sau fericiri?) e tot mai departe… Distanța crește în neînțelesuri înțelese… Singurul gând care nu-mi dă pace este
speranța-dorință că nu se va risipi, rătăci, pierde, amăgi, rata, blaza, ameți în mărunțișurile neînsemnate ale vieții. Da’, poți să știi? Si, totuși, oare
chiar nu mai știu, nu mai găsesc răbdarea, înțelegerea, rostul, țelul? Nu mai înțeleg viața?... Nu știu… Nu cred… Sună telefonul!...
Un tânăr vrea să vorbim despre…
viață (!). Emoționant. Mă bucur. Doar sunt, încă, cică, artist și artiștii, se spune, au apropiere de Dumnezeu și își pot
permite o anumită libertate în a fi .
Dar, oare, eu chiar sunt? Vorbim. Încerc să cred, mă lupt să cred că încă nu e totul în zadar, încerc să cred, mă lupt să cred că lumea nu este chiar
atât de coruptibilă, încerc să cred că nesimțirea și obrăznicia nu sunt
calitățile necesare pentru a face bine ori a răzbi, încerc să cred că prostia
nu este singura calitate-criteriu de evaluare, încerc să cred că nu trebuie să fii lup ca să păzești oile, încerc să cred că nu e adevărat că avem conducătorii
pe care ni-i merităm, încerc să cred că politica nu-i o curvă gonoreica și
uzată care impune, sifilitic, standarde de conduită, viziune, dezvoltare,
progres întru primenirea comunității, încerc să cred că funcționarul public nu
este o jigodie urlătoare gata oricând să te umilească și să te scuipe în față doar pentru că programul și postura de mic demiurg al lucrurilor neînsemnate
i-o permite, încerc să cred că viața asta, în patria asta mumă, nu este un
coșmar în care te lovești la tot pasul de slinoșenia
omului-râmă-moluscă-nevertrebrată și a omului-porc. Încerc să cred… Si nu mai
prea am în ce să cred. În mine? Sunt
clipe în care îmi simt sleiala, oboseala, renunțarea… Dumnezeu? El e
pretutindeni și nicăieri, relaxat ori prea ocupat cu cinurile bisericești ca să-și
mai facă timp să ajute la o atitudine cinstită astfel încât să reînvățăm cu
toții RESPECTUL față de OM , față de MUNCĂ,
față de NOI.
Si-atunci, da, mi-e DOR… Si am încheiat convorbirea telefonică cu tânărul care aștepta meieutici socratiene
despre viață și nimic când eu însumi mă căutam pe mine în… dor. Si mi-e dor de
OAMENI adevărați, de PRIETENI curați, cinstiți, de VIAȚĂ cu simplitate,
onestitate, căldură sufletească… și liniște, liniște, liniște…
Doamne!... Iată, robul Tău bate de
zor hotarele nemărginirii și câmpiile neliniștii!... Normal
“Si e atâta liniște în jur…”
P.S.
Doamne, să știi că nu sunt
pesimist, nici optimist… Doar realist cu mine și împlinirea. În rest, să mai știi că îmi place Soarele și mă bucur de El. Întotdeauna mi-am dorit să mă pot
plimba pe dunga lui. Eu cu Mine. Egoist… Crezi că e posibil?
