DELAY (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

A, a, a, a, aș vrea, mamă, să fiu domn,

da' - n, n, n, n, nu știu ca să c, c, c, cobor din pom.

A, a, a, a, aș vrea, tată, să fiu demn!

Da' n, n, n, n, nu pot că s, s, s, sunt de lemn.

Mă tulbură ș, ș, ș, ș, șefa mea

numai c, c, c, când mă uit la ea!

Mă tulbură fu, fu, fu, funcția,

că îmi place f, f, f, f, frecția!

Frecția și m, m, m, m, mai ni, ni, nimicul,

că-s mai doctor c, c, ca, ca, ca limbricul!

Mă, mă, mă tulbură viața asta,

că-s v, v, v, valet! C, c, c, cu asta basta!

Fac t, t, t, tabele și p, p, p, pontaje,

că-s ma, ma, maiestru-n derapaje.

Fac t, t, t, t, tabele, tabelașe,

c, c, c... c-opțiunile mi-s lașe.

Eu a, a, a, aici vreau să rămân!

Că-s c, c, c, creștin, deși-s p, p, p, păgân.

Și mi-e sângele scârbavnic,

căci pe veci fi-voi un p, p, paznic.

Și mă mu, mu, mut, când e nevoie,

la stă, stă... stăpân de b, b, b... bună voie!

Ăsta-s eu! Un g, g, g... un gângav trist!

Să dansez nu știu nici twist!

Ăsta-s eu! Un  b, b,, b, bâlbâit,

nici b, b, bărbat, nici t, t, t, travestit.

Ufff!... Mi se spune că-s d, d, d, dilei.

Da! Eu pu, pu, pup talpa dumneaiei!

A, a, azi? Tabel. Și-un t, t, t, tabelaș!...

Că... sunt... cel... mai... mare... laș!

MÂRLA (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

 Mârla asta ce-o mai fi?

Un mârlan sau o mârlancă

îmbrăcată-ntr-o helancă?

Să nu fie, nici să... parcă,

nici să poți a mai bârfi.

Una, Unul - cuplu tare

de nebuni zeloși la jale!

Amândoi închiși în turn,

să nu-i poți lega de tun.

Amândoi, mârlan, mârlancă,

nici mocan și nici țărancă,

doar un bou și o țigancă,

bădăran și-o bădărancă!

Aștia stau în fruntea trebii!

Și se screm să facă reguli,

de n-ai cum să nu te-ntrebi:

Unde-i drumul prin nereguli?

Dar răspunsul este, frate,

tare... de te dă pe spate;

căci, lumea asta interlopă,

te conduce ca un popă.

Da-nainte te omoară!

Că mârlanca nu-i fecioară

iar mârlanu-i ca și-o cioară;

croncăne scriind rapoarte,

declarații-n doctorate!...

Că sunt tari! Da' ce-i mai forte...

le-aș cam rupe gura-n parte.

UN FLUTURE PE UN CAL MĂIASTRU

 Mi-e cald de vara tropicală

Și frig de ziua care vine...

Mi-e dor de viața mea florală,

Ca de-o emoție de drag și bine.

În zbuciumul de azi te simți zbanghiu,

Când toți te caută la neuroni!...

Prefer să fiu „nebun” dar încă viu,

Decât un vierme între fanfaroni.

Mă uit, așa, în cerul ăsta albastru...

Nu-mi pare rău decât de-o aripă de fluture

Ce mi s-a rupt încălecând un cal măiastru.

Dar stau ferit, ascuns într-o pădure.

E atâta verde-n jur și libertate

Cu toate relele-mi iertate!

E un Dumnezeu în noi și peste tot.

Și mai vorbesc cu El, mai râdem de prostie.

Din când în când ne cântă-n jur un clopot...

„Eu las prostia, Fiule, ca să se știe

Iar peste ani rămâie amintire!...”

Aha! Sunt liniștit, îmi zic, Tu fă să fie bine.

Și, Doamne, mai dă-mi o vreme peste mine,

Cât să revăd frumosul verdelui albastru,

Și-un fluture să fiu  pe un cal măiastru!

DIN PĂDURE

 M-am retras, Iubito, la pădure,

să-ți scriu, din nou, poeme de iubire.

Mai pun un lemn pe foc, sub clar de lună,

retras din lumea asta prea nebună.

Prin frunzele pădurii-mi cântă vântul

poemul de tăcere când glasul 

nu-și mai poate duce cântul...

E atâta liniște în jur... 

îmi spune-n șoaptă un Poet,

încât mă simt un Mare Anonim, 

dar nicidecum profet

și nici ascet.

Și-n  lumea asta răsturnată - toată!-

în liniștea pădurii îmi țin cana de toartă

sorbind, încet, din vinul sânge și molan,

mai retrăindu-mi viața încă un an.

Poemul din pădure-i pentru tine!

E zvâcnetul de viață rămas încă în mine...

Îmi zboară fluturi albi prin degete și clipe,

când dorul mă mai strânge flămând și ca un ghimpe,

rămas ca Noe, în rătăcire, printre ape,

în lumea asta tristă ce se zbate

între nimicuri și meschine fapte.

Retrasu-m-am, Iubito, aici, în tainica pădure,

să leg, în scris, un vers timid despre... iubire.

Nu sunt poet, deloc, ci doar un... om,

mușcând ca un Adam mărul din pom.

Sub clar de lună focul meu încă mai arde!

Departe, lumea asta-mi pare că decade...

Mă țin legat de liniștea din jur...

E atâta viață-viață împrejur!

În zori îmi cântă, harnic, iar cocoșul...

Mai pun în jar un lemn să-mi întrețină focul.

M-am rătăcit, iubită Viață, prin pădure,

retras din lumea asta prea nebună.

Nu-i rost ca cineva să tot îndure,

zi după zi, visând că săptămâna-i bună.

Așa că,

în urma mea rămână doar o amintire;

nici un regret și nici măcar o pătimire.

E atâta liniște în jur.............................

SCROAFA CU ȘORICIU' GROS (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

 Pe imașu' din cocioc,

Scroafa cu șoriciu' gros

Crede c-a avut noroc

De ciolanu' ce l-a ros!

Ș-acu' râde, dă prin gropi,

Cu-a' ei vieri de interlopi.

Dau din cururi de jivine,

Că au toți burțile pline.

Pline ochi de bani furați;

Prinși în horă, toți sunt frați!

Că, pioși, la mănăstire,

Pocăiți întru cinstire,

Pot să fure mai departe,

Fin'că toți sunt parte-n parte!

Iar un gângav îi slujește;

Doctor în pupat de...tururi!

Ș-altu', friciu', tot un... duli,

C-una care cântă zurli.

Poftim! Asta-i fauna ce crește

Din gunoaie până-n ceruri!

Asta-i fauna jegoasă

Ce se crede cea aleasă!

Se-mpopoțănează, frate,

Că-s deștepți, ei fiind departe

De tot ce înseamnă rostul.

Nu te pune, deci, cu prostul!

Ia-te, du-te, mult în zare,

Și să-i lași în căcătoare

Să se scalde pân' le moare

Cheful de însurătoare.

Ș-am încălecat pe-o șa,

Azi v-am spus povestea așa.

Ș-am încălecat pe-o roată,

Să m-ajungă nici să poată!

Deci: scroafa cu șoriciu' gros

Linge acum ciolanu'... ros.