Astăzi se împlinește săptămâna... O săptămână a patimii, neașteptată. Credeam că de acum încolo va fi mai ușor. Nu. Violent de neașteptată și dură. Și am început-o atât de optimist, de pozitiv... După toate canoanele și îndemnurile psihologilor, duhovnicilor, prietenilor, cărților... Nici acum nu înțeleg ce s-a întâmplat. Ori, poate, încă refuz să accept...
Azi e săptămâna în care mi-am reînceput "ritualul otrăvurilor" bine recomandat. Simplu: niște cianuri acolo... Am înțeles, ca ardeleanul, într-un târziu, că dacă trebe - trebe. Și am procedat în consecință. Cu o zi înainte, analize de sânge. Nu-mi venea să cred. Excelente dar să am grijă să beau mai multe lichide. Când cu două, trei zile înainte, la examenul medical obligatoriu din instituția în care D-zeu mi-a rânduit să-mi duc rostul, stăteam prost cu sângele, prost cu tensiune, glicemia varză... Da' spitalu-i superior; specialiști!... Pac! A doua zi, șnururi de perfuzii și borcane cu cloruri, cianuri, glucoze... Otrăvuri albe, sărate, uleioase, roșii... Roșii ca să năpârlești bine, cum trebuie, să nu te faci de rușine. Dar ce să fac eu cu năravu-mi neostoit?... Pat de spital. Ore scurse anevoios. Pacient-vecin vorbăreț care mă bombarda cu informații macabre și teribile, apă... Multă apă! Toaleta, din jumătate în jumătate apoi chiar din sfert în sfert de oră. Real exercițiu de gimanstică. Se cerea. Atât de puțin m-am mișcat în ulima vreme!... Frisoane, soarele de dincolo de fereastră luminând descărnarea tomnatică a unui bătrân stejar, amețeli ușoare dar perfide... Timp care trece...
A doua zi, mai scurt puțin, dar la fel. Același salon auster reabilitat la grămadă cu bietul spital, din fonduri europene, cu un personal încă diminuat drastic care nu mai răzbește să alerge prin saloane... Același implacabil ritual.
Acasă... Totul încremenit într-o stare de apatie și așteptare. Până la ceasul serii. O seară de toamnă cu stări incontrolabile de greață abundentă și vome istovitoare. Poetic, nu? Și nu înțelegeam! Nu înțeleg nici acum. Am urmat întocmai toate sfaturile doar că... nimeni nu a mai considerat, "îndrăznit", să-mi verifice o tensiune, o greutate (eram mai ușor cu 14 kg.; fulg!), să facă un raport de dozaj al cianurilor ăstora pe aceste date noi, nimeni nu a mai verificat serios cum stau cu inima, pot sau nu pot duce... Și dacă sunt îndrăgostit iremediabil și voi avea palpitații, nu? De ce? Iar banii i-am dat! Dar am făcut-o dintr-un soi de bunătate și nu pentru că așa se procedează, încă, în patria noastră dragă. Iar comportamentul meu a fost aproape de cel al unui june prim... Și am fost lăsat tot singur în salon... Nu înțeleg...
Zilele, nopțile au devenit amestecate într-o continuă și insistentă agonie. Tot organismul meu se revolta și parcă mă certa că l-am lăsat să experimenteze încă o dată așa ceva. Și a început să dea cu mine de pământ. Dar mă simțeam, o vreme scurtă ce-i drept, relativ bine. Iar asta abia după ce, în genunchi, în baia mică, ținând puternic vasul wc-ului în brațe, bolborosind, gemând, icnind, lăcrimând, vorbind printre toate astea cu D-zeu, deșertam răul din mine. Ei, atunci, o clipă, parcă era mai bine... Și mi-am dat seama cât de relativ e totul și cum poți ajunge la mâna întâmplării.
M-am trezit, ca-ntr-o tristă și târzie intuiție, făcându-mi bilanțul... Și m-a cupins părerea de rău... Atât de puțin? Apoi, oarecum, m-am liniștit. Suficinet pentru o scurtă viață de om. Nu voi fi uitat a doua zi. Da, m-am mai liniștit. Bilanțul vieții mele suna, în capul meu bolvan cuprins de amețeli, destul de sec, scurt, prea scurt, rece. Nu era bine. Dar ce mai puteam face acum? Căci am simțit, la propriu, cum mă desprind... Și nu-mi luasem rămas bun... Iar dacă nu m-ar fi cuprins un dor cumplit de viață lăsam inima să explodeze și m-aș fi lăsat tentat să călătoresc... dincolo. Oricum, nu mai înțelegeam nimic. Doar îmi părea rău fiindcă mi se părea că totul se întâmplă prea repede, prea devreme. Și-atunci, cu un ultim efort suprem, m-a ambiționat să aștept o nouă dimineață... Iar în acea nouă dimineață s-a întâmplat o minune succesivă!
Ceea ce neamul ăsta numește, din ancestrala-i istorie mioritică, importanța erectilă a gospodarului în viața omului pe pământ, s-a adeverit ca fiind adevărată. Dacă a fost să depistez un bine în tot rolul otrăvurilor cu care a trebuit să mă delectez, aducându-mi trupul-umbră, în câteva zile doar, violent mai jos cu 7 kg. adăugând la cele 14 pierdute deja, provocându-mi deplasări nostime ținându-mă de pereții casei, a fost impetuozitatea erectilă a gospodarului mai sus pomenit. I-am zis "gospodar" preulând termenul de la un drag și bun prieten, mereu simpatic, binedispus și optimist; aproape vizioanar pentru că, firesc, dacă Gospodarul gospodărește atunci viața înflorește. Și asta nu-i o zicere de pe cusăturile-carpete-păretare ale bunicii!
Ei, bine, Gospodarul meu stătea, matinal, să rupă prohabul!... Ambițios nevoie mare!... Dându-mi de-nțeles că viața e mai importantă acum, aici, decât tentațiile călătoriilor absconse cu bătrânul Charon lălăind de la un mal la altul al Styxului. Deci, hopa sus din cei genuchi zdreliți de la atâtea căzături fulger! Nu-mi venea a crede. Și mi-am lăsat mâinile reci peste împungerea curajoasă a prohabului. Liniștitor. M-am simțit din nou stând așa legumizat, paradoxal, bărbat.
Apoi minunea a continuat. Telefonul prietenului meu de departe! Am vorbit, iar am râs, am făcut haz de necaz și, împreună, am ridicat în slăvi mitul "Gospodarului". Mă umpleam încet dar sigur de o energie salvatoare... Apoi ajunge la mine un meaj. Sec și simplu. Rece și cald. Curiozitate sau capriciozitate. Parcă-l așteptam. "Respiri?" Și atunci am vibrat înțelegând cât de important e faptul că respir, încă. Și va trebui să continui, insistent și obraznic, să respir... Din clipa aceea nu mi-a mai fost rău... Atât de rău... Chiar dacă nu-i cazul să "gospopdărim" iar, de azi, și să ne amăgim că vom fi iar ce am fost cândva. Am înțeles: important este să RESPIRI.
Și, așa, parcă drumul mi s-a luminat semnalizându-mi direcția în care trebuie să merg. Era atât de aproape să mă abat... Un simplu și singur pas... Atât a mai rămas, vorba cântecului de dragoste. Căci totul aici e dragoste. În viață și moarte. Însă m-am trezit. Am fost, iată, ajutat din nou... Drumul este încă atât de anevoios iar organismul meu atât de slăbit... Dar undeva, în față, întrevăd ușor... SPERANȚA.
Și a fost săptămâna în care -o clipă!- chiar am crezut că voi pleca... Singur... Dar mi-am promis că nu-mi voi mai forța norocul niciodată. Mi-e peste putință. E atât de frumoasă Viața!...
La ce am scris acum, aici, ar putea să pară un fel de pagină de jurnal dar, nu, o prefer ca pe o mărturisirea a unei stări trecute în care am simțit desprinderea și regretul deopotrivă... Acum mi-e frig. Mi-e frig de zile și nopți. Dar, discret, în mine, bate constant inima-mi fierbinte a dragoste de viață... Gospodărește!
