E toamnă. De azi, 01 septembrie, e toamnă. Cu soare blând, cu frunze încă verzi care se încăpăţânează să lupte împotriva iremediabilului arămiu, împotriva căderii, în adierea vântului, la pământ.
E toamnă şi se simte în aer mirosul tulburător al strugurelui copt, al perelor, al prunelor, gutuilor, merelor... E toamnă şi pe cer se preumblă cârduri de păsări...
E toamnă iar eu mă surprind încurcat în numărătoare; 4,3,2,1 sau 1,2,3,4... Atât a mai rămas din cele 35 de întâlniri cu Mâna şi cu Degetele lui Dumnezeu. Petru că aşa mă gândesc, şi cred, că a fost această lungă şi fierbinte vară: o întâlnire cu Dumnezeu spre a mă redescoperi şi a mă reda, din nou, mie şi... oamenilor. Căci oamenii sunt buni doar că cineva trebuie să le-o repete constant reamintindu-le. Şi cine poate s-o facă, fără să supere, dacă nu... Actorul-Artist?... Iată încă una din menirile lui!... Să le spună oamenilor că sunt buni şi astfel să aiba curajul fiecare să se privească, o clipă, în oglinda din faţa lor fără s-o spargă... Zic şi eu... Acum când încă mi-s maxilarele înţepenite, încleştate de neputinţă, acum când organismul încă luptă pentru a mă ţine demn în faţa a ceea ce doctorii numesc a fi "o boală", acum când sunt la un pas, doi de a depăşi acest pariu cu Viaţa şi cu Moartea, câştigându-l...
Este doar 01 septembrie... Mâine, 02 septembrie... Ştiu să număr dar de emoţie şi atâta tensionată aşteptare nu sunt încă hotărât de la care capăt să-ncep. Cert este că mă aflu în într-un final către un nou şi hotărât start atât de aproape de mine încât mă încearcă o uşoară nelinişte... Dar, Doamne, cât de mult am aşteptat clipa asta!...
Deocamdată, azi e luni... şi mâine-i marţi... Între ele este o noapte. Încă o noapte... De luptă cu mine, cu frisoanele de după, cu temperatura fluctuantă, cu salivarea-mi excesivă ca a unui cal arab pur sânge după o cursă nebună câştigând Marele Premiu, cu somnul iepuresc şi frământat, cu durerea surdă de maxilare, gingii, dinţi, limbă, gât... Cu toate, cu toate, cu toate... Noroc că, totuşi, pot strânge din dinţi, adică să-i ţin, hotărât, încleştaţi. Rabd!... Merg, merg înainte!...
Azi e luni, da!...
Mâine e marţi... Da!
= Gura mea înflăcărată parcă mestecă, în loc să doarmă, un pumn de ace... Sau un arici?... Deja e marţi... Aştept, cu privirea în tavan, dimineaţa.
= 02 septembrie, dimineaţa unei zile de marţi, cu acelaşi soare blând strecurat în fereastra camerei printre ramurile încă înverzite ale unui bâtrân platan. "Ariciul" din gură nu s-a astâmpărat aşa că l-am potolit, aparent şi relativ, cu acelaşi ibuprofen salvator care m-a mai scos în lumina zilei din nopţile frământărilor obositoare. Colac peste pupăză -îmi place expresia asta; şi văd parcă pupăza lui Nică purtându-se cu o cameră de tractor, pe post de colac la gât!- zic, tocmai acum, când toată viaţa am căutat să mă feresc de herpes şi de bolile venerice, iată, poc, m-a lovit... Şi ăsta, hepesu'!... E a doua oară de când mă ştiu. Atunci am înţeles, dar acum? Cică, luptă organismul... Bine, domnule, dar şi ăsta dă la ficaţi ca să iasă în evidenţă la gură?... Să înţeleg că aşa sunt şi mai însemnat. Da' mi-ajunge, zău!... Că eu aşa am învăţat: ce-i prea mult dăuneză -uneori chiar grav!- sănătăţii. Însă i-am dat să ducă! I-am dat oţet, i-am dat tincturi, i-am dat... ce mai!... I-am dat exact unde-l doare mai tare, adică-n gură, domnule, în gură! Şi nu l-am lăsat s-o ia razna peste ceva ce deja o luase demult şi pe la spate... Numai că, iată, trebuia să apară şi buburuza asta perversă de herpes. A treia oară îl rad cu lama până la sânge! Acum doar l-am somat şi i-am îngăduit să se retragă. O face greu pentru că, cică-i e drag de mine... Pervers. Profită de bunătatea mea crescută.
Tot acum câteva zile în urmă, am început să-mi pun trupul la efort. Unul minim, dar efort. Mici exerciţii fizice... Mobilitatea, arma mea ascunsă, nu m-a abandonat. În rest... e de muncă... Prea se gâfâie! Şi de ce? Doar pentru că sunt supt-suplu ca o acadea? Şi dulce şi subţire?... Mă înviorez treptat dar nici nu pot dintr-o dată. Nu mă lasă bascula de otrăvuri citostatice turnate în mine şi containerul cu radiaţii deşertat atâtea zile peste ceea ce credeam eu că am normal, capul. Ca să mă vindece, am înţeles... Dar cu ce preţ!... Numai că, eu şi cu trupul meu, privit aproape narcisistic în oglindă, după duş, şi asta doar pentru că eram forţat de geografia camerei de baie, am devenit tovarăşi şi prieteni. Am început să ne acceptăm, să ne redescoperim, să ne încurajăm chiar şi atunci când psihicul cădea în genunchi întotdeauna prin surprindere. Mi-e ciudă că nu pot vorbi, pentru că şi a zâmbi, acum, din cauza herpesului, a devenit un inconvenient... Mi-e ciudă că acum, pe ultimii cincizeci de metri, reacţiile astea, aşa zis adeverse, mă forţează să mă mai prăbuşesc la pământ... Dar nu mă opresc! Merg înainte iar când genuchii mă dor atunci mă las pe burtă şi continui târâş... Trebuie să ajung la capăt, la lumină!... Deci, am răbdare cu încăpăţânare!...
Mâine e miercuri!... Va fi întâlnirea cu bonomul meu doctor curant, Zsolt. Cred că ne-am obişnuit unul cu altul. Eu cu somitatea lui bine trecută cu vederea iar el cu felul meu atipic de a fi pacient: la început mut de speriat iar acum, la sfârşit, mut de dureri surde. Care, ştiu, vor trece în două, trei săptămâni!... Deci, da, răbdare... Mâine e momentul despărţirii -temporare!- şi a primirii ultimelor indicaţii utile pentru pasul următor al videcării mele: recuperarea.
Ce experienţă! Ce trăire! Ce întâmplare!... A, ştiu! Nimic, în viaţa asta, nu mai e întâmplător.
Un confrate ma tânăr m-a măgulit aseară, într-o scurtă conversaţie la distanţă, cu gândul lui bun către mine şi cu dorinţa de a mă revedea cât mai repede printre ei. Printre cine?... Printre ei!... Apoi am înţeles. Printre ei, tinerii şi printre ei, oamenii... Mi-a plăcut.
Altcineva mi-a propus un film al exorcizării. Interesant. Am zâmbit în mine. Ce ciudat! Eu chiar parcurg un drum, o cale aproape ritualică a exorcizării. O trecere prin Iad. Şi am înţeles la timp că nu trebuie să mă operesc... Aşa că, am acceptat şi filmul.
Da, nimic nu e întâmplător şi aştept cu încredere şi emoţie reînvierea-mi... Toată ziua, azi, e marţi... Înainte de miercuri...
= În după-amiaza asta am avut, din nou, musafiri. Vizită scurtă. M-am bucurat. La uşa apartamentului meu salon de tratament au apărut reprezentanţii a două generaţii. De fapt, o generaţie şi jumătate pentru că unul era mai aproape de generaţia mea... Şi mi-au făcut o reală bucurie chiar dacă fiinţa mea dădea semne de oboseală iar organismul, după legea lui Pavlov, îşi începea sarabanda reacţiilor neplăcute. Dar tot am găsit timp de amuzament chiar dacă cu cel mai tânăr am vorbit despre frământata noastră căutare în efemera, complicata şi plăcuta noastră profesiune, iar cu "vârstinicul" despre bagabim-bagabum... În traducere liberă ar fi: "important este să vii acasă, să te refaci, că restul vine de la sine." Şi am răspuns cu gândul la "profunzimea" ăstei sintagme prea puţin înţelese şi apreciate la justa ei valoare întru adevărul ce-l conţine... "Bagabim-bagabum..." Şi apoi, ei, muşcând din peştele creştineşte fript iar eu, amuzându-mă încleştat în maxilare-mi pulsând în surdă durere, am lăsat bucuria acelui moment să se curgă precum apa izvorului vieţii... În salonul de aşteptare de la Clinică ne-am despărţit. Au plecat aşteptând, şi eu şi ei, să vină ziua de vineri... Brusc m-am trezit la realitate! Dar, de după o uşă, un chip blond şi plăcut ochiului, fie el şi obosit şi întristat, îmi zâmbeşte prietenos... Mă trezesc zâmbind la rându-mi, cu figura mea de old dandy, scăpându-mi absolut firesc printre buzele-mi uscate de o fierbinţeală emoţională stranie, "Szia!..." Pe urmă ne-am făcut delicat şi prieteneşte cu mâna. Era revenită, înapoi la post, prima mea fizikus cu care am început tratamentul ăsta în care Dumnezeu te mângâie cu mâna... Îmi revenise bruma de optimism... Prietenii mei musafiri goneau spre casă prin pusta maghiară...
Revenit în apartamentul meu salon m-am prăbuşit... Fulgerător!... Doamne, mâine e miercuri. Da, ştiu, întâlnirea de mâine, cu bonomul şi minunatul doctor Zsolt s-a fixat abia pe joi, la gata... E în regulă... Atunci, Doamne, te rog frumos, nu mă mai lăsa să cad aşa, tocmai acum... N-am slăbit mult! Doar 11 kg. Am un trup de balerin. Îţi mulţumesc. Voi căuta să-l păstrez mereu suplu ca să nu uit încercarea asta... Dar vreau să ştiu dacă aceste dureri umilitoare sunt preţul pentru eliberarea mea... Pentru că atunci cred că mai pot înţelege...
Bine. Dublez ibuprofenul şi mă calmez... Imediat e miercuri...
= 03 septembrie, miercuri... Iată, e înnourat afară. Îmi place forma asta, uşor arhaică, în exprimare!... Bate toamna în ferestre... Azi, parcă, s-a oprit lumea într-o aşteptare vindecătoare. Nu mai este mult. Noaptea a trecut cu mai puţine ace în limbă însă ce mai contează!... Sunt -vor fi!- vineri, când voi porni prin pustă către casă, împlinite şapte săptămâni şi trei zile de când m-am luat la trântă cu mine, cu viaţa şi cu vecina ei, moartea... Încă nu pot să mă gândesc la nimic altceva în afara bucuriei de a călători iar, de data asta către casă... Dar dacă am trecut prin focul ăsta cu destulă putere, este pentru că am putut să văd că dragostea omenească poate să te facă să crezi că drumul spre Moldova, din Sibiu, de exemplu, trece prin pusta maghiară, că şi Jiul poate să-şi facă albie prin zonă dacă vrea, şi ne-am amuzat pe tema asta cu olteni hotărăţi şi proţăpiţi mândri şi falnici în prag... A trecut mai repede pentru că Satmar este aproape similar cu Debrecen iar dragostea şi prietenia oamenilor nu a ezitat să îmi umple existenţa de emigrant întru salvare, dându-mi curaj de a trece prin fiecare şedinţă fierbinte cu încrederea că va fi bine şi că va veni ziua eliberării şi a revenirii la normalitate... Apoi, vocile pe care le auzeam, mai ales în serile de după, la telefon... Una câte una... Alt semn!... Şi peste toate, absolut peste toate... familia asta a mea, şi numai a mea, care nu a abandonat veghea şi rezistenţa în căderile mele repetate... Nu, nu am fost nici o clipă singur!... Poate doar în gânduri unde aveam "războiul" meu continuu... Dar iată-mă aproape de un capăt al luptei... Azi e zi de pândă şi aşteptare... Căci mâine-i joi... Zi plină şi... ultimă...
= Seară... Plimbarea de la Clinică şi până la apartamentul în care m-am adăpostit temporar, prin parcul minunat al acestui oraş blând, curat, aerisit şi civilizat m-a facut să fiu mai atent la detaliile acestei lumi. Şi a fost pentru prima dată când am simţit că mă încearcă un sentiment de părere de rău pentru că finalul acesta atât de mult aşteptat, iată, a sosit... Da, mi-ar plăcea să revin dar numai în calitate de turist!... Căci, dacă aş fi putut asimila limba asta, deloc uşoară, limpede că m-aş fi mutat aici de ieri, fără nici un regret...
Revenit în spaţiul atâtor frământări, brusc m-am gândit să renunţ a mai scrie acest "jurnal", m-am gândit să renunţ la acest blogg, la această "carte" virtuală. De ce? Uite aşa! M-am gândit că, până la urmă, nu cred să intereseze, la modul real, pe cineva toate stările, poveştile, respirările, gândurile mele... Iar neliniştea asta nu mă părăseşte şi din când în când îmi dă ghes să şterg totul... Numai că, orgoliul sau neputinţa, îmi aduce în minte îndemnul unui prieten serios care mă încuraja să continui să scriu, să nu mă opresc pentru că îmi va face bine. Că ar putea să facă bine şi altora. E adevărat că, după fiecare eliberare de stări, aici, în cuvinte, parcă şi sufletul meu se odihneşete altfel, liniştindu-se... M-aş bucura să ştiu, la un moment dat, că această eliberare a mea în cuvinte a vindecat şi sufletul unui alt om. M-aş bucura. Ar însemna că nimic nu a fost în zadar. Voi continua. O vreme. Voi vedea. Într-o altă vreme... Deocamdată, mâine va fi joi. Ziua "Z" şi a unui sfârşit aşteptat încă din prima zi...
= Joi, 04 septembrie!... Dis-de-dimineaţă, o sută de arici răi s-au pus pe sex în gura mea. Un sex nebun. O sută!! Folosindu-mi toată limba ca loc de dezmăţ şi satisfacţii plenare multiple. Numai că, am constatat, aricii ăştia -o sută!- sunt complet lipsiţi de rafinament. Nu ştiu să-şi tăiască orgasmele. Ei atunci împung în draci până la lacrimi de-ţi vine, în loc să te bucuri plutind, să vomiţi, să spargi farfurii cu mâncare pasată ca pentru bebeluşi şi să te arunci pe fereastră... Iar orgasmul meu e durerea... Căci, ei, cu limba mea au treabă şi cu toată gura mea, chinuindu-mă până la convulsii de plâns necontrolat cu toată viermuiala lor nebună. Şi, Doamne, azi e ultima zi de sfat cu Tine sub ploaia de raze!... Ar fi trebuit să fie sărbătoare. Cu roşu! Ori, Doamne, Tu şi astăzi permiţi, permiţi, permiţi... chinul?
E încă dimineaţă... Iartă-mă, Doamne...
= Am ajuns şi după amiaza acestei zile întregi de joi. Joia de dinaintea unei vineri atât de aşteptate. O vineri a întoarcerii. Mă simt precum soldatul român cu o fărâmă de patriotism rămasă-n el, atunci când s-a ordonat ferm: "Români treceţi Prutul!" Iar eu, mâine, voi trece acest "Prut" al pătimirii mele spre propria-mi eliberare...
Azi a fost ultima "mângâiere" fierbinte a lui Dumnezeu. Am înţeles-o nu ca pe o dojană ci ca pe o încurajare pentru că am reuşit, până la un sfârşit, să mă port demn în faţa încercării, a provocării -iată!- date. În tăcerea aşteptării întru finalizarea procesului de tratament, mă gândeam la toată această vară altfel... Cum a venit şi cum a trecut... Şi a trecut!
Mi-am luat rămas bun, într-un mod original, şi de la bonomul-somitate, un doctor deloc gomos din pricina renumelui, rămînând să ne revedem în început de decembrie, evident cu optimism şi încredere că împreună, ca o adevărată echipă, am reuşit. Ciudat sentiment! Mă încearcă un fior de dor după acest OM...
De mâine fi-voi iar în patria mea cea frumoasă şi deopotrivă de urâtă dar n-am ce să-i reproşez... E greu de schimbat mentalităţi... Însă pot mulţumi. Şi o fac din toată inima şi cu tot sufletul: MULŢUMESC... UNGARIA... MULŢUMESC DEBRECEN... MULŢUMESC!...
"Jurnalul de front" se opreşte aici. M-a istovit. Nu-i la-ndemână să fii, cât de cât, sincer cu tine în faţa oglinzii... E un exerciţiu! Îl recomand până nu se ajunge sub "ploi de raze"... Şi atunci vom înţelege, fiecare, din timp, cât de frumoasă-i viaţa şi cât de mult ne aşteaptă ea s-o trăim...
Aşadar... mâine e vineri... În sfârşit!
= Gura mea înflăcărată parcă mestecă, în loc să doarmă, un pumn de ace... Sau un arici?... Deja e marţi... Aştept, cu privirea în tavan, dimineaţa.
= 02 septembrie, dimineaţa unei zile de marţi, cu acelaşi soare blând strecurat în fereastra camerei printre ramurile încă înverzite ale unui bâtrân platan. "Ariciul" din gură nu s-a astâmpărat aşa că l-am potolit, aparent şi relativ, cu acelaşi ibuprofen salvator care m-a mai scos în lumina zilei din nopţile frământărilor obositoare. Colac peste pupăză -îmi place expresia asta; şi văd parcă pupăza lui Nică purtându-se cu o cameră de tractor, pe post de colac la gât!- zic, tocmai acum, când toată viaţa am căutat să mă feresc de herpes şi de bolile venerice, iată, poc, m-a lovit... Şi ăsta, hepesu'!... E a doua oară de când mă ştiu. Atunci am înţeles, dar acum? Cică, luptă organismul... Bine, domnule, dar şi ăsta dă la ficaţi ca să iasă în evidenţă la gură?... Să înţeleg că aşa sunt şi mai însemnat. Da' mi-ajunge, zău!... Că eu aşa am învăţat: ce-i prea mult dăuneză -uneori chiar grav!- sănătăţii. Însă i-am dat să ducă! I-am dat oţet, i-am dat tincturi, i-am dat... ce mai!... I-am dat exact unde-l doare mai tare, adică-n gură, domnule, în gură! Şi nu l-am lăsat s-o ia razna peste ceva ce deja o luase demult şi pe la spate... Numai că, iată, trebuia să apară şi buburuza asta perversă de herpes. A treia oară îl rad cu lama până la sânge! Acum doar l-am somat şi i-am îngăduit să se retragă. O face greu pentru că, cică-i e drag de mine... Pervers. Profită de bunătatea mea crescută.
Tot acum câteva zile în urmă, am început să-mi pun trupul la efort. Unul minim, dar efort. Mici exerciţii fizice... Mobilitatea, arma mea ascunsă, nu m-a abandonat. În rest... e de muncă... Prea se gâfâie! Şi de ce? Doar pentru că sunt supt-suplu ca o acadea? Şi dulce şi subţire?... Mă înviorez treptat dar nici nu pot dintr-o dată. Nu mă lasă bascula de otrăvuri citostatice turnate în mine şi containerul cu radiaţii deşertat atâtea zile peste ceea ce credeam eu că am normal, capul. Ca să mă vindece, am înţeles... Dar cu ce preţ!... Numai că, eu şi cu trupul meu, privit aproape narcisistic în oglindă, după duş, şi asta doar pentru că eram forţat de geografia camerei de baie, am devenit tovarăşi şi prieteni. Am început să ne acceptăm, să ne redescoperim, să ne încurajăm chiar şi atunci când psihicul cădea în genunchi întotdeauna prin surprindere. Mi-e ciudă că nu pot vorbi, pentru că şi a zâmbi, acum, din cauza herpesului, a devenit un inconvenient... Mi-e ciudă că acum, pe ultimii cincizeci de metri, reacţiile astea, aşa zis adeverse, mă forţează să mă mai prăbuşesc la pământ... Dar nu mă opresc! Merg înainte iar când genuchii mă dor atunci mă las pe burtă şi continui târâş... Trebuie să ajung la capăt, la lumină!... Deci, am răbdare cu încăpăţânare!...
Mâine e miercuri!... Va fi întâlnirea cu bonomul meu doctor curant, Zsolt. Cred că ne-am obişnuit unul cu altul. Eu cu somitatea lui bine trecută cu vederea iar el cu felul meu atipic de a fi pacient: la început mut de speriat iar acum, la sfârşit, mut de dureri surde. Care, ştiu, vor trece în două, trei săptămâni!... Deci, da, răbdare... Mâine e momentul despărţirii -temporare!- şi a primirii ultimelor indicaţii utile pentru pasul următor al videcării mele: recuperarea.
Ce experienţă! Ce trăire! Ce întâmplare!... A, ştiu! Nimic, în viaţa asta, nu mai e întâmplător.
Un confrate ma tânăr m-a măgulit aseară, într-o scurtă conversaţie la distanţă, cu gândul lui bun către mine şi cu dorinţa de a mă revedea cât mai repede printre ei. Printre cine?... Printre ei!... Apoi am înţeles. Printre ei, tinerii şi printre ei, oamenii... Mi-a plăcut.
Altcineva mi-a propus un film al exorcizării. Interesant. Am zâmbit în mine. Ce ciudat! Eu chiar parcurg un drum, o cale aproape ritualică a exorcizării. O trecere prin Iad. Şi am înţeles la timp că nu trebuie să mă operesc... Aşa că, am acceptat şi filmul.
Da, nimic nu e întâmplător şi aştept cu încredere şi emoţie reînvierea-mi... Toată ziua, azi, e marţi... Înainte de miercuri...
= În după-amiaza asta am avut, din nou, musafiri. Vizită scurtă. M-am bucurat. La uşa apartamentului meu salon de tratament au apărut reprezentanţii a două generaţii. De fapt, o generaţie şi jumătate pentru că unul era mai aproape de generaţia mea... Şi mi-au făcut o reală bucurie chiar dacă fiinţa mea dădea semne de oboseală iar organismul, după legea lui Pavlov, îşi începea sarabanda reacţiilor neplăcute. Dar tot am găsit timp de amuzament chiar dacă cu cel mai tânăr am vorbit despre frământata noastră căutare în efemera, complicata şi plăcuta noastră profesiune, iar cu "vârstinicul" despre bagabim-bagabum... În traducere liberă ar fi: "important este să vii acasă, să te refaci, că restul vine de la sine." Şi am răspuns cu gândul la "profunzimea" ăstei sintagme prea puţin înţelese şi apreciate la justa ei valoare întru adevărul ce-l conţine... "Bagabim-bagabum..." Şi apoi, ei, muşcând din peştele creştineşte fript iar eu, amuzându-mă încleştat în maxilare-mi pulsând în surdă durere, am lăsat bucuria acelui moment să se curgă precum apa izvorului vieţii... În salonul de aşteptare de la Clinică ne-am despărţit. Au plecat aşteptând, şi eu şi ei, să vină ziua de vineri... Brusc m-am trezit la realitate! Dar, de după o uşă, un chip blond şi plăcut ochiului, fie el şi obosit şi întristat, îmi zâmbeşte prietenos... Mă trezesc zâmbind la rându-mi, cu figura mea de old dandy, scăpându-mi absolut firesc printre buzele-mi uscate de o fierbinţeală emoţională stranie, "Szia!..." Pe urmă ne-am făcut delicat şi prieteneşte cu mâna. Era revenită, înapoi la post, prima mea fizikus cu care am început tratamentul ăsta în care Dumnezeu te mângâie cu mâna... Îmi revenise bruma de optimism... Prietenii mei musafiri goneau spre casă prin pusta maghiară...
Revenit în apartamentul meu salon m-am prăbuşit... Fulgerător!... Doamne, mâine e miercuri. Da, ştiu, întâlnirea de mâine, cu bonomul şi minunatul doctor Zsolt s-a fixat abia pe joi, la gata... E în regulă... Atunci, Doamne, te rog frumos, nu mă mai lăsa să cad aşa, tocmai acum... N-am slăbit mult! Doar 11 kg. Am un trup de balerin. Îţi mulţumesc. Voi căuta să-l păstrez mereu suplu ca să nu uit încercarea asta... Dar vreau să ştiu dacă aceste dureri umilitoare sunt preţul pentru eliberarea mea... Pentru că atunci cred că mai pot înţelege...
Bine. Dublez ibuprofenul şi mă calmez... Imediat e miercuri...
= 03 septembrie, miercuri... Iată, e înnourat afară. Îmi place forma asta, uşor arhaică, în exprimare!... Bate toamna în ferestre... Azi, parcă, s-a oprit lumea într-o aşteptare vindecătoare. Nu mai este mult. Noaptea a trecut cu mai puţine ace în limbă însă ce mai contează!... Sunt -vor fi!- vineri, când voi porni prin pustă către casă, împlinite şapte săptămâni şi trei zile de când m-am luat la trântă cu mine, cu viaţa şi cu vecina ei, moartea... Încă nu pot să mă gândesc la nimic altceva în afara bucuriei de a călători iar, de data asta către casă... Dar dacă am trecut prin focul ăsta cu destulă putere, este pentru că am putut să văd că dragostea omenească poate să te facă să crezi că drumul spre Moldova, din Sibiu, de exemplu, trece prin pusta maghiară, că şi Jiul poate să-şi facă albie prin zonă dacă vrea, şi ne-am amuzat pe tema asta cu olteni hotărăţi şi proţăpiţi mândri şi falnici în prag... A trecut mai repede pentru că Satmar este aproape similar cu Debrecen iar dragostea şi prietenia oamenilor nu a ezitat să îmi umple existenţa de emigrant întru salvare, dându-mi curaj de a trece prin fiecare şedinţă fierbinte cu încrederea că va fi bine şi că va veni ziua eliberării şi a revenirii la normalitate... Apoi, vocile pe care le auzeam, mai ales în serile de după, la telefon... Una câte una... Alt semn!... Şi peste toate, absolut peste toate... familia asta a mea, şi numai a mea, care nu a abandonat veghea şi rezistenţa în căderile mele repetate... Nu, nu am fost nici o clipă singur!... Poate doar în gânduri unde aveam "războiul" meu continuu... Dar iată-mă aproape de un capăt al luptei... Azi e zi de pândă şi aşteptare... Căci mâine-i joi... Zi plină şi... ultimă...
= Seară... Plimbarea de la Clinică şi până la apartamentul în care m-am adăpostit temporar, prin parcul minunat al acestui oraş blând, curat, aerisit şi civilizat m-a facut să fiu mai atent la detaliile acestei lumi. Şi a fost pentru prima dată când am simţit că mă încearcă un sentiment de părere de rău pentru că finalul acesta atât de mult aşteptat, iată, a sosit... Da, mi-ar plăcea să revin dar numai în calitate de turist!... Căci, dacă aş fi putut asimila limba asta, deloc uşoară, limpede că m-aş fi mutat aici de ieri, fără nici un regret...
Revenit în spaţiul atâtor frământări, brusc m-am gândit să renunţ a mai scrie acest "jurnal", m-am gândit să renunţ la acest blogg, la această "carte" virtuală. De ce? Uite aşa! M-am gândit că, până la urmă, nu cred să intereseze, la modul real, pe cineva toate stările, poveştile, respirările, gândurile mele... Iar neliniştea asta nu mă părăseşte şi din când în când îmi dă ghes să şterg totul... Numai că, orgoliul sau neputinţa, îmi aduce în minte îndemnul unui prieten serios care mă încuraja să continui să scriu, să nu mă opresc pentru că îmi va face bine. Că ar putea să facă bine şi altora. E adevărat că, după fiecare eliberare de stări, aici, în cuvinte, parcă şi sufletul meu se odihneşete altfel, liniştindu-se... M-aş bucura să ştiu, la un moment dat, că această eliberare a mea în cuvinte a vindecat şi sufletul unui alt om. M-aş bucura. Ar însemna că nimic nu a fost în zadar. Voi continua. O vreme. Voi vedea. Într-o altă vreme... Deocamdată, mâine va fi joi. Ziua "Z" şi a unui sfârşit aşteptat încă din prima zi...
= Joi, 04 septembrie!... Dis-de-dimineaţă, o sută de arici răi s-au pus pe sex în gura mea. Un sex nebun. O sută!! Folosindu-mi toată limba ca loc de dezmăţ şi satisfacţii plenare multiple. Numai că, am constatat, aricii ăştia -o sută!- sunt complet lipsiţi de rafinament. Nu ştiu să-şi tăiască orgasmele. Ei atunci împung în draci până la lacrimi de-ţi vine, în loc să te bucuri plutind, să vomiţi, să spargi farfurii cu mâncare pasată ca pentru bebeluşi şi să te arunci pe fereastră... Iar orgasmul meu e durerea... Căci, ei, cu limba mea au treabă şi cu toată gura mea, chinuindu-mă până la convulsii de plâns necontrolat cu toată viermuiala lor nebună. Şi, Doamne, azi e ultima zi de sfat cu Tine sub ploaia de raze!... Ar fi trebuit să fie sărbătoare. Cu roşu! Ori, Doamne, Tu şi astăzi permiţi, permiţi, permiţi... chinul?
E încă dimineaţă... Iartă-mă, Doamne...
= Am ajuns şi după amiaza acestei zile întregi de joi. Joia de dinaintea unei vineri atât de aşteptate. O vineri a întoarcerii. Mă simt precum soldatul român cu o fărâmă de patriotism rămasă-n el, atunci când s-a ordonat ferm: "Români treceţi Prutul!" Iar eu, mâine, voi trece acest "Prut" al pătimirii mele spre propria-mi eliberare...
Azi a fost ultima "mângâiere" fierbinte a lui Dumnezeu. Am înţeles-o nu ca pe o dojană ci ca pe o încurajare pentru că am reuşit, până la un sfârşit, să mă port demn în faţa încercării, a provocării -iată!- date. În tăcerea aşteptării întru finalizarea procesului de tratament, mă gândeam la toată această vară altfel... Cum a venit şi cum a trecut... Şi a trecut!
Mi-am luat rămas bun, într-un mod original, şi de la bonomul-somitate, un doctor deloc gomos din pricina renumelui, rămînând să ne revedem în început de decembrie, evident cu optimism şi încredere că împreună, ca o adevărată echipă, am reuşit. Ciudat sentiment! Mă încearcă un fior de dor după acest OM...
De mâine fi-voi iar în patria mea cea frumoasă şi deopotrivă de urâtă dar n-am ce să-i reproşez... E greu de schimbat mentalităţi... Însă pot mulţumi. Şi o fac din toată inima şi cu tot sufletul: MULŢUMESC... UNGARIA... MULŢUMESC DEBRECEN... MULŢUMESC!...
"Jurnalul de front" se opreşte aici. M-a istovit. Nu-i la-ndemână să fii, cât de cât, sincer cu tine în faţa oglinzii... E un exerciţiu! Îl recomand până nu se ajunge sub "ploi de raze"... Şi atunci vom înţelege, fiecare, din timp, cât de frumoasă-i viaţa şi cât de mult ne aşteaptă ea s-o trăim...
Aşadar... mâine e vineri... În sfârşit!
