In liniștea încăperii în care mă aflu, trudind să-mi țin demnitatea neîngenunchiată, privesc prin geamul gri (de depuneri!...) soarele care îndulcește dimineața de toamnă... Incerc sentimentul frustrant al "în zadar-ului". Mă feresc să îngroș coloanele statisticilor care nuanțează creșterea constantă a depresiilor în țara asta de nicicum și tot mai de nicăieri... Oamenii s-au pervertit și s-au golănit într-un hal în care face imposibil zâmbetul unui optimism fie el și de fațadă.
Mi-aș dori -sau mi-am dorit, deja?- să trăiesc într-o minimă normalitate însă, constat, că ceea ce numesc eu normalitate s-a transformat, pe nesimțite, în a-normalitate.
Unde mi-e locul?
N-am nici cea mai vagă idee, nici nu mi-l pot contura în imaginația mea, și ea epuizată, golită, secată. Mi-e DOR de Oameni, dar nici ei nu mai sunt -parcă- parte din restul infim de imaginație ramasă. Oameni!... Cinstinți, simpli, curați, onești, deschiși... A, nu! Nu! Asta este, deja, o imaginație bolnavă... cred...
In jur se vorbește cu o logoree nestăvilită despre într-ajutorare, de mână de la mână, de semeni, de a face, a pune umărul și nu piciorul (!), de tărâmul ales, tărâmul făgăduinței, de țara aleasă dar... neștiută. Si, când ies pe ușa camerei, dau cu ochii și cu sufletul, de cu totul altă imagine care nu face parte din lumea imaginată și promovată cu cinismul celor care ți-o trag, violându-te, în timp ce afirmă că îți oferă dragostea lor nemărginită.
E soare și n-am nici un motiv de a-mi stârni imaginația, mințindu-mă că sunt foarte fericit... Am ajuns s-o fac de prea multe ori... Niciodată, cred, nu mi-a fost mai teamă ca acum de ziua de mâine... Niciodată. Acumularea de încrederi zdruncinate, pornind de la "statul de drept" și până la propria "curte", la propriul "destin", mă clatină de pe "soclul" vieții. (Ei, uite, asta parcă a ieșit dintr-o imaginație cel puțin, ușor, bolnavă...) Nu, nu e bine... Afară e soare și totuși toamnă... Asta nu înseamnă, neapărat, că gri-ul nu capată o tentă mai luminoasă în raza lui. E limpede! Chiar nu am nici un pic de imaginație într-o cameră apăsată de singurătate, cu un cap, încă pe umeri, copleșit de gânduri care dor, cu un suflet îndoit de neliniști și umplut cu dezamăgiri cotidiene...
Mi-e DOR (mă repet!) de Oameni adevărați, de liniște, de minimă siguranță, de zâmbetul-râs al Copilului... nealterat de prostie... Mi-e DOR de ceea ce nu am fost eu niciodată...
N-am nici un pic de imaginație, fir-ar!...
Am să mă uit în soare. Prin geamul gri (de depuneri!)... Poate mă aprind...
XXX
Iată-mă într-o stare târzie, ieșit din camera cu geamul gri, de depuneri, plonjat într-un univers roz. Roz și la propriu (zgârâie pe retină!) și la figurat (tulbură, neliniștește spiritul!). Intre două lumi, două nuanțe, două tușe... Cu o apăsare a toamnei scumpe în pragul unei ierni imprevizibile...
Nu reușesc nici acum să-mi stârnesc imaginația care să-mi dea aripi să ies din fundătura în care, se pare, am ajuns să mă adâncesc dincolo de limitele admisibile. Si asta, tot din pricină de Oameni cu caracterul lor alterat. Nesiguranța asta aduce a depresie... Si, depresia -spun specialiștii- nu e tocmai sănătoasă. Norocul meu e că sunt om al Soarelui, născut sub semnul lui... Si pot să-l privesc pe semenul meu în adâncul privirii... Si, dacă nu-mi place ce văd, să-l ignor... Dacă, însă, îmi place, îl pot lua în Soare cu mine și, împreună, să ne facem scrum, pulbere, cometă, raze, fotoni, infinit cu plus și minus... nemărginire...
Idealizez. Este o rămășiță din imaginația despre care se presupune că mi-ar fi fost bogată... Eu cred că sunt doar "victima" unei stări -târzii- de după nimicul zilei încărcat de neliniști, garnisită cu dezamăgire și oboseală a trăirii...
Vine iarna...
