MONOLOG PROZAIC CU ACELASI DUMNEZEU

   Doamne!... Doamne!... Mă auzi, Doamne?... Azi e sâmbătă. Da. Iar!... O altă sâmbătă de dinaintea sâmbetei ce va să vină după care urmează o vineri... Vinerea plecării, Doamne... Ce vinere mare fi-va!...

   Îţi mulţumesc, Doamne, că acum e soare. Mai de toamnă, aşa, dar cât de tare am aşteptat toamna asta care stă să intre-n vieţile noastre!... Şi va veni, Doamne, nu-i aşa? Va veni?... Vezi, Doamne, aici şi-acum, în lupta asta a mea, tăcută şi surdă, cu mine şi cu demonii mei (mici drăcuşori, nu cine ştie ce...) înhăitaţi sub scutul unei boli perfide, mă atârn de Tine, Doamne, ca o medalie veche de veteran pe pieptul brav. Nu m-ai părăsit, Doamne, nu te-am părăsit... Deşi, privindu-mă, că vreau că nu vreau, în oglinda din baia austeră, şi văzându-mă în luciul ei... îmi vine uneori să plâng, alteori să urlu iar altădată să zâmbesc ori chiar să fiu ironic. Uscat, tras, cu muschii feţei uşor prăbuşiţi, cu umerii strâmţi, cu pieptul -brav!- lăsat, cu stomacul plat -asta nu-i neapărat rău!- cu... gospodarul la odihnă, cu coapsele -ah, coapsele!- supte spre... suple... Un fel de Nureyev şi Barâşnikov la un loc... Dacă  nu mi-aş număra, dimineaţa, coastele cu mâna-mi uşor uscată... Ştiu, Doamne, nu mă hidratez destul!... Dar, crede-mă, acum şi apa e leşie... Aşa că, îmi vine să sparg oglinda cu un pumn violent!... "După chipul şi asemănarea Lui..."- îmi aud în urechi versetul. În ambele! Căci, iată, şi urechea mea dreaptă şi fudulă şi-a recapătat funcţiile pentru care a fost creată. Nici nu se mai poate spune despre mine că sunt într-o ureche. Şi aud. Tot. Stereo... Inclusiv vocea umană, interioară. Şi mă abţin la a mai sparge oglinda cu pumnul în falca celui din faţa mea, cu mutra-i căzută şi obosită, pentru că mi-aş face mie, celui din faţa ei, sufletul ţăndări...

   Şi, uite aşa, mi-aduc aminte că e sâmbătă, Doamne, iar, şi capul meu cu ţestul lui se supune rasului saptămânal devenit ritual. Aproape -scuză-mă!- şamanic în mintea mea tulburată de fierbinţeala razelor mâinii Tale.

   Doamne, iartă-mă... Am căutat să fiu sincer cu mine şi cu Tine şi în faţa Ta, Doamne. Am fost invadat cu poveţe, cu citate, cu icoane şi iconiţe, cu mir, cu mucenici şi cu sfinţi, toate sfinţite şi îngăduite, toate date mie, păcătosul, din inimi şi suflete. Şi profund m-a mişcat... Le-am primit, Doamne, le-am primit!... Era dovada că eram înconjurat de Oameni şi de dragostea lor. Apoi am căzut, doborât, în genunchi. Şi nu o dată! Cu toate că, Doamne, Tu ştii că eu cunosc doar trei rugăciuni, de la trecuta mea străbună, preluate pe cale orală, în frageda-mi copilărie: Tatăl nostru, Îngerelul şi... Doamne ajută! Şi cred în ele... Însă, apoi, pentru că nu te vedeam, îmi venea să urlu precum Poetul: 

                       "În spinii de-aici arată-te, Doamne,

                         să ştiu ce aştepţi de la mine!

                         Ori nu doreşti nimic?

                         Eşti muta, neclintita identitate,

                         nu ceri nimic? Nici măcar rugăciunea mea?"

Numai că eu nu sunt Poetul... Şi-atunci m-am ostenit a mă ridica în picioare. Doamne, n-a fost un gest de sfidare! Nu! A fost nevoia mea de Om care vrea să-ţi întâlnească privirea pentru că eu, Doamne, încă mai cred în întâlniri adevărate. Ţi-am căutat privirea ca să-ţi pot spune, Prieten drag, Frate... Tată... Da, cum ai auzit, Tată!... Cel pe care nu ştiu să-l fi avut vreodată dincolo de banala graniţă a realului.

   Oare, Freud, acum, ar şti să dezlege misterul şi să rezolve problema?... Iartă-mă, Doamne, glumeam!.. Adevărul e la Tine, ştiu... Da, şi calea!... Căci aşa, Doamne, m-ai învăţat să-mi fiu singur şi psiholog şi duhovnic. Stând în picioare!... Şi privindu-te, Doamne, adânc în ochi... Doamne, ce ochi frumoşi ai!... Luminoşi şi infiniţi!... 

   Acum ştiu că e mai bine şi nu mai insist să întreb: "De ce?" Dar trebuie să ştii, Doamne, că n-am ucis. Înţelegi!... Nu - am - ucis!... Am iubit, da! Căci, Tu eşti Iubire şi din Iubire a fost creat Omul iar eu sunt Om, Doamne, Om şi am iubit şi voi iubi mai departe, Oamenii, Viaţa, Frumosul... Până la capăt! Tot. Dar nu, capătul, nu-i aici şi nici acum!... 

   Uite, stau în picioare! Picioarele mele!... Cu capul meu gol de prejudecăţi şi îţi mulţumesc... Eu am învăţat, acum, că nu vin la înfricoşata-Ţi judecată ci la dreapta şi din dragoste de Om născută judecată. Şi dacă aşa este atunci ai să mă înţelegi că sunt doar un simplu bufon... actor... ARTIST, cu singura şi completa mea avere în suflet şi în cap, că am fost sortit să lucrez, fără teamă, cu păcatul pe care-L ştii, pentru a-ţi aduce prinosul frumuseţii Omului întru slava şi mărirea Ta, Doamne... Căci, altminteri, pumnul zbura demult şi oglinda ţăndări se făcea... M-a oprit Dragostea!...

   Doamne, eu aşa am fost plămădit şi Tu ştii foarte bine. Sunt parte făcătoare dar la corola de minuni a lumii!... Şi, Doamne, nu ucid cu Taina mea!... Ci, bucur!... Iar acum, la rândul meu, mă bucur, Doamne, că-mi îngădui să te privesc, drept şi în ochi, mă bucur că mă ţii de mănă şi, încet dar sigur, convingător, mă scoţi, iată, în Lumină. Iar Lumina e aici iar eu pot să o privesc. Şi-i simt căldura... Căldura blândă a toamnei...

   Îţi mulţumesc, Doamne, şi iartă-mi abordarea prozaică dar numai aşa, pentru mine, este real şi viu şi doar aşa simt că exişti cu adevărat, doar aşa, pentru mine, credinţa are un sens, aşa, pentru mine, viaţa este un Dar... Îţi mulţumesc că te-nduri să mă laşi să mă bucur de el... Însă, nu uita, Doamne: eu nu am ucis!... Vezi, asta îmi place la Tine, Doamne, că eu vorbesc şi tu asculţi... Acum cuvântul e la mine. Tu mi l-ai dat, Doamne, să aduc bucurii cu el Omului... Cel de lângă mine, celui dinprejurul meu, celui din faţa mea... Vezi, Doamne?... Auzi, Doamne?... M-asculţi, Tu?...

 

PSALMUL 51 - necanonic-

                                Al meu. Scurt monolog cu Dumnezeu.

Doamne, făcut-am bine, rău în drumul meu, în calea Ta,

iartă-mă.

Mătur ani după ani, Doamne şi încerc să adun, totuşi,

rodul.

Ce să-mi fie? Primăveri? Veri?

Sau toamne târzii, grase ori ierni liniştite în alb?...

Văd doar cincizeci şi una de clipiri de viaţă,

niciodată, până acum, atât de aproape de Tine, Doamne.

Şi în cumpăna asta, Doamne, vin, eu pribeagul, 

şi te rog: Nu-mi pierde rostul şi echilibrul între Bine şi Rău,

între Rău şi Bine, între Om şi Om...

Totdeauna căutat-am să viu vesel, Doamne!

Chiar şi în tăcerile-mi neînţelese, în mâhniri 

şi ascunse lacrimi...

Vesel, Doamne, cu dorul de Viaţă!...

Şi-am împărtăşit, iubit, trăit, suferit, dăruit...

Nu, nu am cum să regret, Doamne! E totul!...

Şi totul e Iubire.

Esenţa Vieţii e iubire şi iubirea e la Tine...

Şi la mine, Doamne!...

Tu mi-ai dat-o prin naştere. Nu mi-o lua acum...

Acum când încă mai ştiu să număr peste 51.

Nu-mi da Teama în locul Iubirii.

În înclinat-a Vieţii cumpănă, Doamne, simt în mine

dorinţa vie de a fi.

Şi dacă Tu, Doamne, vrei, eu voi fi;

şi fi-voi câtă vreme, Doamne, dori-vei.

Vezi? A dori şi a fi...

aici sunt Eu-cel-aşezat

peste cumpăna celor cincezeci şi una de clipiri de viaţă.

Acum sunt în cumpănă, Doamne,

pentru că doreşti atât de mult să fiu.

Şi doar Ţie mă rog şi mă rog,

deschis şi neoprit...

Doamne, făcut-am bine, făcut-am rău în drumul meu,

în calea Ta...

Iartă-mă, ştiu, îmi pare rău şi-ţi mulţumesc.

Primit-am semnul şi merg înainte căci, Doamne,

în a dori şi a fi 

e atâta esenţă de Viaţă încât îmi pare a nu cuprinde.

Iar Viaţa, Doamne, de la Tine-mi vine.

Ia-mă şi aruncă-mă-n lume să merg împăcat mai departe!

Încălţat ori desculţ, nu mai contează

câtă vreme mi-e sufletul stană de Iubire...

Căci, am atâta de cioplit şi de dat!... Iartă-mă... Sunt doar...

cincizeci şi una de clipiri de Viaţă....

Azi... 

Mâine..................................................................................................

AZI, EU ŞI CELENTANO

  Duminică!... Încă o duminică. Aproape trecută. Pustnică şi-n pustă. Am o senzaţie de vilegiaturist. Nu-i rău! La radioul meu de campanie se vorbeşte, alarmant, de epidemia Ebola. Parcă a mai fost alarma asta cu ceva vremuri în urmă. Istoria se repetă. Iar eu sunt departe de miezul problemei împreună cu "E-bola" mea ce, iată, dă semne că m-ar părăsi. Eu ce să zic? Sincer! Cred că ne-am iubit îndeajuns şi e timpul să ne mai şi despărţim. E drept că nu mă aşteptam -deşi îmi doream cel mai tare- la o aşa despărţire tumultoasă şi dureroasă. Mie îmi plac despărţirile simple, cu flori de delicateţe şi înţelepciune, cu prietenie, cu regret că a fost şi nu mai e, de acord... dar civilizat, domnule, civilizat... Ei, iată, în ce o priveşte pe draga mea "E-bola", nu e chiar aşa. Vrea durere, vrea scandal, vrea să simt... Eu cred că vrea s-o urăsc. De ce? Doar Dumezeu mi-a dat-o să mă răsfăţ cu ea, să ne răsfăţăm împreună... Din cauza asta m-am şi ferit s-o înjur... Şi nici acum, în fierbinţeala despărţirii, nu am s-o fac... Dimpotrivă, am urmat canoane şi rugăciuni... Doar că după ea nu mă va încerca niciodată regretul. Niciodată! Experienţa asta m-a învăţat că Dumnezeu este mai atent când i te adresezi direct, fără ocolişuri şi metafore. Şi am urmat calea! Atunci, abia atunci, am simţit că "E-bola" mea s-a supărat şi vrea acum să rupă contractul nostru nupţial. Eu i-am spus, atunci când am reînceput să gândesc coerent şi hotărât, că fiecare îşi are drumul lui şi că, din păcate pentru ea, nu ne coincid... Atunci a înţeles. Greu, dar a înţeles. Asta e! Ştiu că mă pot aştepta la surprize surprinzătoare, ca să zic aşa, cu revolte dureroase dar am destulă răbdare deja, şi merg pe drumul meu. Am atâtea de făcut şi mă aşteaptă încă multe iubiri neîmplinite!...

  Azi am făcut planuri, proiecte solide. Gândesc iar în viitor. Alături de oameni care au bucurie şi răbdare cu mine. Răbdarea de a aştepta şi de a mă aştepta... E bine. Proiectele mele implică oameni pentru oameni... E bine.

  Zilele astea am avut, aici, musafiri. Oameni! Din bătrâna Engliteră. O apă, o cafea şi râs. Unul bun şi sănătos, chiar dacă nu prea lung, garnisit cu puternice îmbrăţişări şi cu ochi umeziţi în colţuri... Ploua... Apoi, altcineva s-a gândit să meargă în Moldova pe aici, prin pusta sufletului meu. Uite aşa! Bucurându-ne de revedere şi împărţind mâncarea frăţeşte, fra!... Aici uşa e mereu deschisă... "Bate şi ţi se va deschide!" Dumnezeu mă vizitează: nopţile cu tot mai multă linişte şi îngeri, zilele cu oameni.

  Zsolt, doctorul bonom şi deloc gomos din pricina faimei sale, amuzat şi amuzant, printre tonuri serioase, îmi vorbea de următorii 40 de ani pe care îi mai am de trăit şi, prin urmare, câtă treaba mă aşteaptă. Motiv pentru care ar cam trebui să încep să mă pregătesc. La început cu exerciţii uşoare apoi... gata, la treabă! Şi am început... Cu mâncarea. A mânca, iată, în ciuda absenţei gustului, peste durerile unui gât încăpăţânat, poate deveni un gest reflex, sănătos.

  Sunt la jumătatea drumului."Golgota" mea e antrenamentul pentru cărările de munte pe care le-am neglijat atâta amar de vreme şi care încă mă aşteaptă. Vreau să fiu iar un Calistrat Hogaş cutreierând cu "Pisicuţa" lui tăcutele cărări, însoţit de foşnetul liniştitor al brazilor înalţi... Pasiunea mea pentru ferbinţeala şi albastrul infinit al verilor se îndreapă către blândeţea arămie a toamnelor şi verdele crud al primăverilor... Sângele meu tânjeşte după oxigen!...

  Acum, aici, aştept potolirea toropelii de peste ziua din astă nouă sfântă duminică pustnică spre a mă plimba pe aleile liniştite, ordonate, înverzite, curate, înflorate aşa cum, doar prin excepţii, pot întâlni în ţara mea de dincolo de frontiere... Frontierele noastre cu neguri de neputinţă şi delăsare...Fără supărare! Aşa că prefer vârfurile munţilor unde Legea lui Dumnezeu şi a lui Zalmoxe este, de mii de ani, aceeaşi: puritatea.

  Până la evadarea visată las, iar, lama să-mi defrişeze ţestul, să-l liniştească... Mă simt ca un Celentano Adrian, ungur, cântând un cover după "Buona sera, Signorina, buona sera..." Nu-i rău!.. De mâine după-masa voi fi din nou un Alain Delon chemat suav şi cu inconfundabil accent, "Morţeeeel!..." în timp ce patul de fier, mobil, mi se pregăteşte, iar masca mă va înţepeni de el apoi, pritr-un scurt, nici întrebare nici excamaţie, "Igen", sunt lăsat singur pentru o întrevedere intimă cu Mâna lui Dumnezeu şi degetele Lui de foc...

  Sunt doar la jumătatea drumului... Mi se cere să am răbdare şi încredere... Le caut, le prind, mi le atârn de suflet. Iată!... Muşc încâinit dar nu fug!... Rezist! Seara cad în genuchi şi spun: "Îţi mulţumesc, Doamne..." Şi Dumnezeu mă mângâie pe ţest ştiind că nu am cum să fiu un Oscar, iar Tanti Roz nu poate fi nevastă-mea. Eu sunt dintr-o altă epocă... Pe ţestul meu, acum lucios, va creşte păr...  Iar Dumnezeu, zâmbind, îmi spune: "Vezi, vei fi iar Om." Râd plângând... Mama ei de viaţă legată cu aţa că frumoasă mai eşti!... Celentano cântă... Eu lucesc... Afară e noapte albastră cu lună mare, aprinsă şi rotundă... Te iubesc, Doamne!...

DINCOLO DE OGLINDĂ... KNOCK-OUT.

  Ghemuit, în cada îngustă, las să curgă şiroaie apa duşului pe goliciunea-mi înfierbântată... Cald, rece, cald, rece... Nu pot să mai gândesc. Gura îmi stă încleştată într-o surdă durere provocată de colcăiala insistentă a unor tentative aftoase. Dinţii, de fapt măselele, exercită o presiune dureroasă şi orice mişcare a limbii mă străpunge cu neputinţă. Gâtul mi-e înţepenit şi el!... 'Reacţii adeverse', îmi spun aproape silabisind, sub ploaia tăcută a duşului... Ba cald, ba rece, ba cald, ba rece...

  Am desfăşurat tot arsenalul medicamentos de contracarare a acestor revoltătoare reacţii. Ce rămâne, poate, cel mai neplăcut şi neaşteptat e... gustul; lipsa lui cu desăvârşire... Nu-i suficient că mestec anevoios spre deloc dar parcă gura mea s-a transformat într-o betonieră amestecând... lut, pământ, nisip. Indiferent de reţeta culinară a zilei! Iar înghiţirea devine o reală aventură.

  Opresc duşul!... Încet dar curajos -of, în faţă iar oglinda!- mă ridic în picioare... E bine... Evit, însă, să mă pun în locul unei femei... Dar e încă bine... Trebuie să încep de undeva să mă încurajez... Renunţ la poziţia vitruvianului lui Leonardo... N-are rost. Prea aduce a răstignire... Iar cu paraşuta am sărit deja de multă vreme. Trupul umed se revoltă sub fiori... De ce nu i-am dat eu oare, până acum, nici o atenţie majoră? Promit să-l plimb din nou pe cărări de munte, să-l las pradă răsfăţurilor alese, să-l ascult, să-l împlinesc. Cum scăpăm de reacţiile adverse o luăm de la capăt. Un nou început!...

  Astă noapte, graţie unor tămăduitoare şi hotărâte comprese cu mărul lupului (!) am dormit cu vise. Iar în vis, la un capăt de coridor, patru sau cinci siluete acoperite cu un fel de halate gri-albe, cu glugă, veneau deodată spre mine, aflat la capătul celălalt al coridorului... O voce, pe care nu am identificat-o nici până acum, mi-a spus: 'Hai, că ţi-au venit Îngerii în ajutor!' Erau  aşa subţiri şi înalţi!... Ne le-am putut vedea feţele de sub glugi pentru că... m-am trezit. Şi automat mi-am început ritualul: baie, relaxare, ceai de muşeţel, gargară, grimase de dureri bucale, zeolit, extract de orz verde... înapoi în pat cu speranţa continuării visului... Noaptea e încă lungă... Ziua le fel... Nopţi şi zile înşirate... Iar azi e abia a 10-a întâlnire cu Dumnezeu şi mâna Lui arzătoare. De câteva zile am prins curaj să deschid ochii sub mască. Dar îi închid rapid la loc deîndată ce simt cum se revarsă acea lumină orbitoare şi fierbinte. Nu ştiu dacă e un păcat dar cred că puţină pudoare nu strică.

  De la visul cu Îngerii am început să mă gândesc şi la ei... Şi-i caut... Apoi, ca să nu vorbesc prea mult singur în gânduri, îndrăznesc să fac lectură. Am cu mine cărţi pe care le-am mai citit... Le redescopăr... E ca dragostea a doua oară: ţine mai mult pentru că eşti preocupat de detalii... Şi aşa, încet, încet, în lipsa papilelor gustative, redescopăr plăcerea de a citi... Scrisul continuând să fie constanta mea formă, actulă, de exprimare dincolo de aparenţe.

  Din sfârşitul săptămânii fi-va august. Ce lună!... Plină!

  Seara de după a 10-a mângâiere mi-a adus aproape un vechi prieten cu care, din absurde forme orgolioase, tinereşti, ne-am complăcut în la fel de absurde tăceri şi depărtări. Dar niciodată nu am putut, şi nici nu am încercat, să-l uit. Şi nici să-l abandonez, să-l scot din străfundul de inimă unde el are locului lui definitiv. Şi, din acea departare spaţială şi temporală, vocea lui -aceeaşi!- s-a întretăiat cu a mea. Una, acum, de bas profund. Şi totul a dispărut! Orgoliu, distanţă, uitare. Eu cu gura strepezită şi limba arsă, el hâtru şi cu scuzele de rigoare că a trebuit să mă faca să râd iar sănătos ca pe vremuri... Şi a rămas, încă o dată, PRITENIA!... A fost cadoul meu pe ziua asta, a 10-a. Îţi mulţumesc Prieten drag!

Azi noapte am descoperit magicul Ibuprofen!... Iar somnul meu nu a mai fost chiar atât de agitat. Uneori mă suspectez că dau în mintea copiilor. Şi ce contează! Altminteri cum aş fi putut eu să fac profesia asta atâţia ani şi ce aş mai fi pătimit acum, în loc?

  Urmează 11!... Eleven, undici, onze... Tizenegy!... Acelaşi ritual....

  Mâine e iar sâmbătă şi încă o duminică. Adică o lăsare în intimitate şi aşteptare. Cu speranţe că luni, organismul meu va fi încă o dată pregătit ca un soldat gata să sară în tranşee. Bătălia e abia la început, totuşi, şi lupta devine tot mai încâncenată. Un fel de care pe care. Toate în mine tind să se revolte ca iobagii la Bobâlna. Cel mai tare, limba. Şi niciodată nu mi-am iubit mai mult ca până acum, limba. Propria-mi limbă. Nici mare, nici mică dar cărnoasă şi roşie. Vie! Acum e brăzdată de intemperii vitrege, palidă, arsă şi grea. Ea, cândva dinamică şi, câteodată... îndrăzneaţă. Anticul Esop avea dreptate: limba-i baza!... Şi baza mea e praf şi se revoltă până şi la apă nemaivorbind de mancare şi chiar respirare... O să-i ofer un adjuvant: paiul. S-o vad dacă-i convine umilinţa asta. Gâtul insistă şi el cu ghilotina lui cu o mie de ţepi. Nici dinţii nu se lasă mai prejos şi se frământă în alveolele lor; şi dor. Şi n-ar trebui pentru că toată viaţa le-am acordat o atenţie sporită. Să fie sănătoşi toţi şi luminoşi. Iar acum se revoltă? Trădare?! Toată gura mi-e o revoltă. Mestec analgezice prescrise dar nu se lasă... Îmi doresc din răsputeri să... merg înainte. Indiferent de câte căderi în genuchi mai am în faţă. Nu mi-e ruşine să cad. Ştiu să merg şi târâş... Dar, Doamne, te rog nu mă umili prea mult în faţa ochilor mei! Te rog!... Nu-mi forţa răbdarea spre a-mi dori moartea eu care, chiar dacă ar suprinde, iubesc viaţa cu ardoare, cu disperare. Nu vreau!... Spectrul ăsta sordid şi tenebros îl ţin departe de mine. Pot să dau mâna cu ea, moartea, pe o scenă. Şi chiar să luăm aplauze furtunoase... Dar atât! Sunt şi rămân fidel Vieţii!... Din cauza asta, Doamne, te rog, dă-mă de pereţi, dar mai cu milă... Mai am atâta chin în faţă...

  Afară e caniculă... În camera în care scriu scriindu-mă, e răcoare... Sunt mut ca o lebădă... Uite, fac ce fac şi dau de Poet!...

  Mi-e dor de Viaţă, mi-e dor de Oameni, mi-e dor de MINE. Dorul ăsta e mai nou şi, prin urmare, nu am crezut că poate să doară. Cu DORUL ăsta în spate şi-n suflet... merg mai departe.

  Aseară, după, deja, obişnuita întâlnire cu patul culisant al Ciclopului de după care lucrează Dumnezeu izvorând lumini fierbinţi, solare, m-am plimbat prin pădurea brăzdată de alei... Întocmai ca limba mea!... Nagyerdő!... Paşii mei erau ca a unuia căzut din lună. Teleghidat şi cu maxilarele încleştate. Silvester, un personaj gentil desprins din patria de dincolo de frontieră, m-a încurajat cu un zâmbet cald, larg şi-o strângere de mână:'Să fiţi tare!' - 'Mulţumesc Silviu!', i-am răspuns cu graiul casei. Apoi, tot drumul, am cautat în simţuri gustul dulceag al supei de vişine pe care mi-a servit-o Silvestru.

  Noaptea mi-a fost o continuă zvârcolire. Băutul apei a devenit o problemă care necesită o strategie elaborată...

  Aş urla ca odinioră dacă nu mi-ar plesni capul!... E bine că mâine e dumincă... Poate Dumnezeu se va îndura de mine şi mai potoleşte umilinţa.

  Un prieten drag îmi spune des la telefon: 'Strânge din buci şi mergi înainte!' Strâng, strâng, strâng... Cred c-o să am nişte fesieri de invidiat... E un câştig... Mi-e DOR de MINE!!!... Iar acum sunt dincolo de oglindă... knok-out. Şi-l rog pe Dumnezeu, ca unic arbitru, să mă numere rar, cât se poate de rar, să pot hodini (vorba bunicului meu ancestral, cândva Om de frunte-n astă lume), să simt, aşa, lat la pământ, mirosul reavăn de iarbă proaspăt cosită sub răcoarea cerului... Şi  promit că voi avea grijă să mă ridic din nou... şi din nou... şi iar.

SUB CUVINTE SUNT EU

Un gest,
un scâncet,
un ţipăt,
un plânset,
un râset,
un...
tacând.
Eu?... Apoi:
Soare,
Zi,
Nori,
Senin,
Ploi,
Nopţi...
Eu?...
Mână...
Mână.
Altă mână!
Tăcere...
Zâmbet,
sărut,
uimire,
bucurie...
Eu?...
Ascult,
tăcut...
Un cuvânt,
o tăcere,
o şoaptă,
un urlet.
Eu?
Înainte,
înapoi!
Nemişcare,
neînţeles,
acceptare,
căutare...
Eu?
Amintire,
vieţuire,
bătălie,
renunţare şi...
Iar!...
O bucurie,
o exaltare, 
o trăire...
Eu!... Da!...
Un gest,
un scâncet,
un plânset,
un urlet,
un râset...
Tacând...
Eu?... Renaştere...
Da,
sub cuvinte sunt 
Eu...
Da.