La Lănești, uitat în poartă
oare, oare, cin' să bată?
C-am lăsat o sticlă spartă,
când ochi vii mă spionau,
după jaluzeaua moartă,
agățată și deșartă.
Eu, naiv, prostit, în poartă,
mă gândeam, dând ochii roată:
Unde-s gazde ce chemară,
pe artiști în fapt de seară,
într-o vizită sumară?...
Răspundea numai natura,
mută, surdă; și căldura
galbenei mașini din curtea
cea tăcută și pustie
--deși casa era vie--
ca nimeni să nu mai știe
că trecui și eu p-acolo
--uite-așa și pe dincolo--
cu gând bun de veselie,
că gazda-i de omenie.
O fi, nu zic, poate, așa,
chiar ș-acum de-a-ndoaselea,
numa' că făcură gestu'...
Da' nu-și prea găsiră prostu'.
Am plecat, blând, din Lănești
--vorba aia: „Să trăiești!”--
și mi-am zis, profund, în mine:
„Nene, cu d-ăștia chiar nu mai ține.”
Tu mai crezi că faci un bine,
ei ți-o trag de nu-ți mai vine.
Și te fac din vorbe, tare,
de te-ngroapă la hotare.
Neam dă șmecheri lăutari,
cu fițe de cărturari.
Nici țiganii nu-s țigani,
cum sunt ăștia de golani.
Prin Lănești, dom'le...să treci...
Doar când vrei să mai petreci,
cu nădragii jos, pe vine,
când nu te mai poți abține!
Și să-ți lași frumos mesajul,
natural ca peisajul.
Pam-pam-ram și ram-pam-pam,
de Lănești parte să n-am!
Că mă doare fix în bască,
d-aste jeguri strânse-n gașcă!
