#(HAȘTAG)URARE (nefabulă)

 O 'zdulină ș-un 'uloi,

-(completați precum vreți voi)-

Zboară liberi printre noi,

Fericiți că-s mai de soi.

Vai ș-amar de steua lor!

Că sunt proști de felul lor.

Și 'uloiu' și 'zdulina

Își cântau cu mandolina

Cum să mai conducă țara,

Toamna, iarna, primăvara.

Iar la vară de-or mai fi,

Nimeni-n lume n-ar mai ști

C-o 'zdulină ș-un 'uloi

Și-au bătut iar joc de noi,

Așa mulți ș-aghesmuiți,

Fericiți și zemuiți.

O urare aș mai face!

-(îmi stă-n cap și nu-mi dă pace)-

Foaie verde fier forjat,

Să vă stea capu' pătrat,

Dinții-n gură să vă miște,

Toți păduchii să vă piște,

Câini răi din voi să muște.

Și la anu' de-ți mai fi,

Poate lumea... v-ar strivi!

Sunt fan de lume, fan de tot,

Mă joc și eu așa cum pot!

CU MINE (Nepoezie)

 Prin parcul larg al  sufletului meu

mă plimb tăcut ca prin grădina Ghețimani.

În parcul larg al sufletului meu,

mă pierd ca prin grădina inimilor tale;

o inimă îți bate-n roșu,

o alta zburdă-n verde sau albastru.

Deși par două e doar una!

Cum ziua soarele și noaptea luna.

La mine-n parc copacii s-au cam desfrunzit,

aleile, încet, s-au pustiit...

Și plouă peste tot cu fulgi mari de zăpadă,

în lacrimă de iarnă și gând de primăvară.

Mai fulgeră cu dor printre lumini aprinse,

iar tunetul e surd peste tăceri nestinse...

La tine-n grădină s-au pârguit a mere coapte

și-au dat în must ciorchinii tăi de struguri și de noapte!

Grădina ta e vie și parcul meu pustiu...

Prin Ghețimani când treci eu n-am cum să mai fiu.

Sunt rătăcit pe-aleile pustii din parcul meu tăcut,

acum, ca ieri, și mâine și cum am mai făcut.

Din brad ne cade steaua,

În cer s-aprinde luna,

Din ochi ne cade bruma, 

Prin mâini ne fuge lumea.

Rămâne doar o inimă în soare

Și zâmbetul străin prin floare.

Și îmi colind pustiul cu speranța,

Colind cu moartea și cu viața...

În parcul sufletului meu,

Cu mine sunt! Și sunt doar eu.

Eu și cu Mine (nepoezie poetică)

                                    Motto: "Veșnicia s-a născut la... "

Eu și cu Mine erau frați.

Într-o zi Eu îl căuta pe Mine.

Și Mine părea că-l aștepta!...

Pașii lui Eu cădeau ușor pe alei...

Privirea lui Mine căuta-n depărtări.

Era liniște în Mine...

Iar Eu era tăcut și el.

Casa lui Mine cât satul; mică.

Satul lui Eu era cât casa lui Mine!

Și Mine părea că aștepta...

Eu nu știa pe Mine de unde să-l ia.

Îl căuta...

Îl aștepta...

Mine, apoi, stătea mai mult în pridvor.

Pașii lui Eu treceau pe drum cu dor...

Când în sfârșit Eu l-a-ntâlnit pe Mine,

Aburul vieții a suflat... lumina.

Mică mai era casa lui Mine! Cât satul.

Mare mai era, apoi, satul lui Eu. 

Cât casa lui Mine!

Da. Cândva au fost doi frați...

Care n-au mai știut niciodată nimic de ei.

Mine și cu Eu, Eu și cu Mine... Unul.