Afară strălucește un soare blând, cald, liniștit pe un cer albastru infinit exact așa cum ai vrea să nu se mai termine... Infinit... Ziua e frumoasă... Sau ar trebui. Oricum, printre oamenii pe care-i străbat, petrecut și jalonat, în "plimbarea" mea citadină, mă amăgesc că e bine, că "viitorul sună bine", optimist. Dar știu că e doar o amăgire și că mizeria va emana mai departe, pestilențial, cancerul răutății din noi. Am devenit, în timp și din păcate, mult prea răi, proști, indiferenți, ordinari, abjecți, unsuroși, infecți și etc., pentru a ne mai putea spăla cu ploile unei toamne târzii de păcatul trufiei ascuns sub sub sintagme de genul "n-am mama, n-am tată". Adică, renunțarea voită și răutăcioasă a exact ceea ce stă la baza umanității și a puținului omenesc rămas în noi... E doar un exemplu mărunt dar concludent. Lupta cu lichelismul generalizat poate dăuna grav sănătății. Și atunci? Da, nu am uitat, cuvântul rămâne aceeași armă redutabilă. Ei, și? Qui prodest? Nimănui. Nici măcar ție, "luptătorule". Nu mai departe poate, de oglinda din baie în care îți treci privirea fie când te speli pe dinți, fie când îți stropești fața cu apă rece hotărât să începi o nouă zi cu dreptul.
E toamnă afară și numărul din poarta anilor, 2013. Așteptăm tăcuți și înfrigurați, iarna. În suflete e demult îngheț. Trupurile ni se zbenguie sub frisoanele indiferenței "mai marilor" ajunși "mai mari" prin votul nostru mereu naiv, suspect de idiot, și prin obrăznicia "maeștrilor" mâncători de rahat. Câteodată chiar poți înțelege nevoia de violență. Unii o cer. Si o cer insitent. Palma peste bot, bâta peste rât. Fie de la înaltele tribune politice, fie de la nivelul măruntelor funcții efemere, iluzorii, care hrănesc orgolii meschine scoțând la lumină micimea sufletelor... Suflete moarte!...
Nu! Gata! E prea mult! Suntem ceea ce suntem pentru că suntem compatibili cu sentimentul lașității înghițind pe nemestecate toate mizeriile imaginate și cele pe cale de a fi imaginate de către toți trepădușii oportuniști cocoțați pe poziții care, în mintea lor de pigmei retarzi, le îngăduie să fâsâie aere de Dumnezei... Ei, niște pocitanii oligofrene, acolo, cum ar spune un înțelept socratian împăcat cu gândul că mâine pleacă într-o stea. Dar, din păcate, tot mai mulți și tot mai vocali. In haită! Priviți-i cum latră și urlă la lună, cum se gudură, cum ling, cum urinează pe puținele valori și minimul respect rămas. Și totul sub paravanul bunelor intenții, a profesionalismului clamat și cuprins în proiecte de doi bani într-o gargară deșănțată gâlgâită în grohăituri porcine. Bunicu' avea o vorbă străveche și ea, ca spiritul tot mai multor sate moarte ori vândute fantomelor: "Cum e sacu', așa și petecu' ." Iată, avem - a câta oară!? - ceea ce merităm. Căci, ne-o merităm! Cum merităm și zicerea unui "moș" hâtru pe care nu ezit a-l cita: "Nu este om în lumea asta care, în timp ce se ștergea la cur, să nu i se fi rupt hârtia..." Ăștia sunt "conducătorii" noștri și acum in anno domine 2013. Niște lepre colorate după cum bate vântul căpătuirii, bine înrudite, mereu cu hârtia ruptă-n acțiunea de igienizare relativă a dosului. Cu aceeași mână neclătită, sfidând cu trufie, iată, semnează forțat pe destinul tău de umil trăitor și plătitor de taxe și asta într-o țară care nu-și mai recunoaște identitatea, amnezică și îngenuchiată... Da, ăștia ajung, ăștia conduc, ăștia decid!... Ce-i drept, deciziile, dacă se poate -și se poate!- să fie mai puțin asumate. Ajunge hârtia ruptă-n... Să-i mânjim, dacă se poate -și se poate!- pe alții apoi să-i ardem, domnule, să-i belim, dă-i în mă-sa de neghiobi. Astăzi, acum, se conduce modern, ce mai! Dacă nu ne batem joc, noi de noi, noi de alții, nu suntem în trend, nu suntem europeni, nu suntem acum și aici.
Tristețe iremediabilă, vorba poetului... Privesc în albastrul infinit al unui cer tomnatic și-mi caut soarele văratic pe marginea căruia se plimbă, încet, Dumnezeu. Dumnezeul meu! Că și Dumnezeu, să nu își piardă rostul, are preferințele și opțiunile Lui. Iar pe Dumnezeul meu îl rog, insistent, neîncetat: "Lasă-mă pe mine și ai grijă de Copil. Să rămână Om chiar dacă țara asta a Lui, și-a mea și-a altora este tot mai tristă, mai insipidă, uitată, amestecată, rătăcită, murdară, abandonată, umilă, pe cale de anulare în apluzele și hohotele unora ca cei de azi, mereu aceeași, mereu ei..." Haita! Acolo, cocoțați în funcții și poziții pe care nu le merită, conquistadorii zilei de mâine. Iar mâine nu există... sub un soare blând, cald, într-o toamnă târzie. Sărmani sifilitici!... Mi-e dor de înaintași. Dar ce folos? Iarna se anunță din nou unică și... luuungă. Se întinde peste 2014... "Linu-i lin și iară lin..." Doamne!
