Zăpezile încep să se topească. Sloiurile curg peste tristețea generală a oamenilor tot mai îngenunchiați, umiliți, batjocoriți, reduși la o tăcere surdă. Unii își încordeză mușchii pregătindu-se cu toată ființa și fibra pentru marile bătălii ale anului, alții se gândesc cu teamă la ziua de mâine iar alții, că mai sunt, se dedau la ciotricărit și scărpinat în cur de grija altora, râgâind și plescăind a sictir înnecat în alcool și nimic.
A ciotricări? Un fel de unu' pe față, unu' pe dos fără, musai, vreun model croșetat ci, asa, la datu-n ochi cu oftatul și părerea despre frământările și grijile altora, îngroșându-se ca un mădular în pantaloni în sfaturi și păreri întru experiența vieții și formarea omului de către om.
"Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri." (Epistola către Efeseni. Cap. 6 / 11;12) Nu, nu am dat-o-n misticism doar am reținut îndemnul milenar... Incercând o detașare de mizeria vieții, mi-a fost dat să observ, încă o dată, neliniștea și fierberea (în oala cu lături a porcimii) omului mărunt și meschin. Apoi m-am urmărit pe mine într-un mod destul de brechtian (!). Nu pot să spun, cu convingere, că nu eram înmiresmat cam de aceleași miesme... Si asta doar pentru că, de multe ori, ești pus în situația de a te freca de astfel de semeni care consideră ca fiind ăsta rostul existenței lor; al mâncatului în băsănău.
Facem, să zicem, artă dar o facem în sine și atât. Facem politică dar o facem în folosul hoției și a batjocurii sfârșind admirativ și extaziați. Facem psihologie și pedagogie dar suntem veșnic repetenți. Facem muzică dar suntem afoni. Ne dăm modești dar pleznim de orgolii mărunte...
Mi-e o silă cumplită pentru fiecare pas pe care-l fac înainte. Tocmai pentru că am sentimentul acut că drumul este, din păcate, nici măcar... înapoi. Un haos extrem de benefic oportunismului și oportuniștilor, jigodiilor "stilate" într-o dantelată perversitate. Oamenii, iată, cei care încă mai au avântul dat de curajul, fie el și al disperării, cer să-și aleagă moartea. Libertatea de a muri! Dreptul la euthanasiere căci, umilința vieții este mult sub demnitatea umană și ignoranța semenilor. Poate, câtorva, ne-au căzut două, trei lacrimi; de uimire și milă. Dar asta nu a fost îndeajuns să zdruncine, dacă nu să măture, lichelismul aflat în epoca de aur. O epocă de aur a jigodiilor și nemernicilor, a trădătorilor de neam și țară, a leprelor mâncătoare de căcat (miroase, nu?). Din păcate, iar trebuie să constat -chiar să constatăm, dacă mai este cineva în acord cu of-ul meu- că "sistemul" este infinit mai bine pus la punct decât cel "de tristă amintire". Prin urmare, aproape imposibil de schimbat. Zic "aproape" pentru că, încă, rămâne speranța ca ultimă stare vivantă. Dar... imposibil, cred. Este ca un păianjen, ca o plagă purulentă care s-a întins peste biata Românică. Iar poporul ăsta, din păcate, este tot mai mult ca un vulcan noroios... Fâsâie, fâsâie bolborosind, când și când, apoi... pârț. Tot noroios rămâne. Si puturos, bășinos... Dar ne place s-o dăm pe la colțuri, pe la mese și recepții de orice fel, să ne mândrim cu ceea ce, în fapt, nu suntem în stare a fi. Ne place grozav să ne împăunăm și, pentru asta, dispuși oricând să mai lingem niște cururi pentru trei arginți. Să mai pupăm bucile găunoase ale unor insipizi doar pentru că ei, insipizii, se află acum într-o poziție -efemeră, oricum- din care noi, păduchioșii, putem avea un ce profit, orișicât... Si atunci ne facem luntre și punte să-i ajutăm să se înfoaie de fudulie, rămânând, însă, la fel de "lupi moraliști", dând lecții de viață cu multă afectare și covârșitoare înțelepciune de doi bani.
Și cine e "lupul"? Tocmai cel care e cu chiloții cei mai cafenii. Sporind mirarea că nu-l mănâncă-n cur propriul căcat, ci viața celuilalt, mereu motiv de nemulțumire și dojană. Păi, la ce să te astepți de la ăștia când trădarea e la ordinea zilei și motiv de laudă, ca lecție de democrație, performanță și criteriu de evaluare.
E soare... Un soare tot mai viu. Singura lumină care mai îmbucură și descrețește frunțile oamenilor este și a rămas lumina soarelui. Natura respiră. Si dă speranțe... Georg Buchner spunea frumos: " Pământul e ca o ceașcă de aur vechi (...), în care spumegă lumina iar stelele țâsnesc din ea și-mproașcă cerul ca niște perle." Din păcate, nu mai suntem nici în postura prințului Leonce de a fugi, evadând, în sânul mamei naturi, departe de jungla cotidiană. Cotidianul este peste noi și peste tot. S-a deșertat ca o hazna împuturoșindu-ne definitiv.
Prieteniile sunt supuse uzurii datorită alterării, în timp, a caracterelor. Frățiile trădate datorită meschinăriei, instinctul de haită ne întunecă vederea întru frumos. Toți troglodiții se cred dumnezei. Ori, Dumnezeu e numai unul, ne învață biblia, dar, plictisit de noi, ne joacă la cărți cu Diavolul, la o masă pe care tocmai s-a vărsat vinul. Trogloditul lipăie, oportun, și ultimul strop apoi e gata să ne țină o prelegere despre "cina cea de taină" și proporția de aur. Asta așa, că puțim de deșteptăciune... După care pupă televizorul, excitat, că un spion dă lecții de psihologie și gramatică unui jurnalist reținut și, poate, chiar speriat. Și ce bucurie națională că, iată, avem oameni deștepți care ne vor binele și ce mârșăvie că unii nu reușesc să înțeleagă și să vadă acest "bine"!...
Nu, n-am timp să văd, căci tocmai mi-am lichidat toți banii plătind pentru încă un pas de supraviețuire în lumea asta haotică, cu speranța că ies din iarnă... Si din iarna asta!... Cu bine.
Nu! Zilele astea am căpătat convingerea că totul este în zadar. Cel puțin pentru generația mea. Că ne-a rămas doar inerția pentru a parcurge cât mai e de parcurs până la noua viață în moarte. Mi-e milă, oarecum, de cei tineri care mai înțeleg ce-i acela ideal. Dar -oare- chiar? Câți mai înțeleg din generația asta de iPod-iști, iPhon-iști, iPad-iști, smartphon-iști, facebook-iști, laptop-iști ce este acela un IDEAL? Nimeni, garantez!... Sau, mă rog, aproape nimeni. Sensul este denaturat în scăfârlia lor și atunci, trogloditul generic apucă frâiele și-și propagă pseudo-cunoașterea lui întru crearea omului nou.
Și, iată, ne apucă pe toți un crâncen mâncat în cur, ciotricărind zilnic despre un imens nimic. Dar, NIMIC!
Un "înțelept" mă avertiza că aș putea sfârși lamentabil. La casa de nebuni, ori... Mi-am râs în suflet, pe ascuns. N-a-nțeles nimic! L-am "testat" și mi-am întărit convingerea... Îmi venea să-i răspund c-o fabulă comunistă: "Sunt dezabuzat și trist... / Mergem să te fuck un twist?"
Dar, oricum, n-ar fi înțeles. Il orbea înțelepciunea-i de troglodit ciotricar. Curajul de a lua o atitudine vine din convingerile pe care Dumnezeu și memoria părintelui ți le-a pus în sânge iar, mai apoi, calitatea ta de părinte care-ți dorești bucuria, împlinirea urmașului tău și rămânerea demnă în memoria lui. Dar gașca troglodiților transformată în sectă națională, îți grohăie în urechi rânjetul lor superior în toate. Ei, si-atunci, îți vine din rărunchi toată flegma acumultă în atâta strâns din dinți și înghițit, și-o proiectezi pe mutrele lor porcine de deștepți aroganți.
Dar ce folos?
Avem în frunte exact ceea ce merităm. După chipul și asemănarea... Nu?
Și-aștept natura să plesnească, să mă pot ascunde în ierburi înalte, și să stau cu fața la cer, doar nasul să-mi înflorească... Poate, așa, Dumnezeu, îmi va face cu mâna ajutându-mă să înțeleg că nu m-a uitat și că, la "cina cea de taină", nu erau niște troglodiți găunoși de birt abandonat și nici nu era vorba de un simplu colocviu despre tehnici în ale ciotricăritului. Iar vinul nu s-a vărsat pe masă fiindcă pe Iuda l-ar fi mâncat în cur... Amin.
