Suntem anunțați că în câteva minute intrăm în direct... Printre invitați, și eu. "Trebuiau să fie mai mulți" - mi s-a spus. "Dar au refuzat!" Am făcut, involuntar, o grimasă; efect al unei nepăsări relative. Mască. Defect profesional? Poate. Subiectul? Delicat și neașteptat de devoalat. "Sursele" lucreazăăăă!... "Vă place titlul ales pentru emisiune?"- am fost întrebați. Căci, nu eram acolo chiar singur, singurel. N-am apucat să răspund pentru că totul a început intrând direct în format. Răspunsul meu "înghițit" mă urmărește și acum spre dimineață după o noapte tulburată de ne-rostul gândurilor pentru ceva ce ireversibil se irosește iremediabil. Niciodată nu am divorțat complet de oameni! Deci, nu știu dacă e bine sau rău. Ceea ce facem noi, artiștii (ia, acolo, o biată mână) nu este altceva decât o muncă a omului cu omul, pentru OM. Omul-artist, Omul-personaj, Omul-spectator. Un triunghi amoros întotdeauna armonios, niciodată vulgar câtă vreme e construit cu dragoste, din dragoste și nu forțat, nu prin siluire.
Alunecarea în discuție s-a făcut ex-abrupto. Și, astfel eu, "poetul", m-am trezit în fața unei avalanșe de informații despre care habar n-aveam și care m-au umplut de un oarecare regret, o neputincioasă părere de rău pentru cei care cred că lipsa de viziune este mai utilă și indolența mai eficientă decât recunoașterea progresului tocmai prin reconcilierea dintre părți întru mersul înainte spre o reală performanță. Am ascultat pledoariile pro și, oarecum, contra. Unele exprimate cu năduh și vehemență. Încercam, ascultând, să înțeleg. Dar crezul meu nu mă lăsa să mă abat de la subtilitatea și profunzimea gândului "poetic". "Poezia" mea se cheamă, și așa rămâne (e drept, sună a ireconciliere!), ÎMPREUNĂ. Este temelia pe care s-a construit și se poate clădi mai departe ceva durabil și unic, frumos și autentic. Nu știu cine nu înțelege, ori cine nu mai dorește să înțeleagă logica sensurilor nepărtinitoare, a echilibrului comun. Nota bene! Pentru cei care citesc aceste rânduri și li se par "încețoșate", ei bine, este vorba de un "divorț" cultural-administrativ în sânul unei mici comunități artistice mixte dintr-un colț de țară, la marginea unei granițe unde, de multă vreme, conviețuiesc într-o armonie greu de atins în alte părți, români, maghiari, germani, evrei, ucrainieni și alte seminții... Un "divorț" forțat, aproape ca un anus contra naturii, de mentalități înțepenite și, totuși, paradoxal, cu argumente care sună și bine și acceptabil. Și de o parte și de alta. Mă mir că, pe cei care cred în această rupere, nu-i doare exprimarea asta hotărâtă și bazată pe argumente, până la urmă mai mult "duioase" decât naturale, a unei "părți" de a-și lua destinul, zice-se, în propriile mâini ascunzând, în fapt, "necesități" revendicative aiuritoare. Cancerul politic, se pare, se apropie de faza metastazelor! Dar, cum știm, și ăsta este un drept și, prin asta, firesc să fie clamat, revedicat. În țara trocului, ca politică de stat majoră, este o normalitate aberația!
Situația de aici, însă, nu e nici măcar asemănătoare celei din cunoscutul poem al lui Topârceanu. Este o situație și o stare creată după ureche, demonstrând totuși adâncimile ancestrale precum și tarele aferente ale unora, și de o parte și de alta, precum și nostalgia după ceva ce niciodată nu a fost mai vizibil, nici mai puternic, decât împreună.
Am vorbit... Mi-a venit rândul. Până atunci am ascultat. Am ales să fiu scurt și concis dar cu credință. Am spus exact ceea ce gândesc, ceea ce cred și în ceea ce am încredere. Din suflet și cu suflet. Simțindu-mă, pentru prima dată, în cei doisprezece ani de zile petrecuți aici, mai străin și mai singur. Mi-am adus aminte de 06 noiembrie 2002, ziua "debarcării" mele, absolut întâmplătoare, pe aceste meleaguri... Eram măcinat de-o tristețe și de-o neliniște greu de ascuns. Dacă am reușit este pentru că m-au ajutat și românii, și maghiarii, și nemții, și evreii, și ucrainienii, și ceilalți... Absolut toți care m-au privit prin prisma dorinței mele de a fi... OM. Înainte de a fi artist, personaj și, uneori, spectator...
Lângă mine, dezlănțuită și logoreică, o distinsă doamnă (doamnă-n acte, domnișoară-n cuget!) politician autohton. O apariție în alb și negru cu griul prin adâncuri... O ascultam. Îmi plăcea rulajul vorbelor care i se zbăteau între buzele-i cărnoase. Am încercat de câteva ori să-mi pironesc privirile în adâncul ochilor ei negri... Platoșă, frate! Tonomatul mergea, mergea, mergea... Evident, artistul din mine s-a simțit ușor descumpănit iar leul din gena astrală, în stadiul lui "atipic". Am sesizat însă -defect profesional; atenția distributivă, ce să fac?- slalomul dibaci pe care-l făcea printre chestiunile ridicate interogativ uneori și provocator. Multă dibăcie, într-adevăr!
Când ne-am despărțit (că a venit și vremea despărțirii!), am ezitat s-o-ntreb, totuși: "De ce v-ați făcut politician, doamnă?" Mi-a fost teamă să nu alunecăm într-un derizoriu inutil. Am preferat să ne ascultăm pașii prin zăpada proaspăt căzută în foarte scurtul drum făcut... împreună. Ne-am despărțit. Eu cu sentimentul că am participat la ceva la care nu cred să aibă vreun rost, în viitor, să mai particip, ea cu triumful pe buzele-i cărnoase. Mi-am continuat mersul prin zăpadă. Ea, cu mașina și cu satisfacția că, probabil, totul e sub control... Eu... singur numărându-mi pașii... Ultimii. Însă, timpul imediat următor a demostrat contrariul și parcă ceva s-a trezit la viață, ceva s-a dezmorțit, ceva s-a mișcat. Tardiv dar s-a mișcat. Măcar împotriva stării de larvă și tot e bine. Important este să comunicăm și, împreună, să căutăm calea. Eu? Acum?... Prefer să rămân "poet". Altminteri aș fi nevoit să dau cu pumnul în masă, s-o crăp și să-mi asum, poate, un "viol" în grup în locul unui "divorț", despre care nu știu cât de firesc sau nefiresc poate fi printre atâtea zbateri mai mult sau mai puțin orgolioase, printre atâtea argumente expuse ori ținute sub tăcere, fie din bun simț, fie din strategie. Căci, da, dragostea cu sila, în codul penal, este catalogată drep "viol" și încadrată ca atare la "fapte penale". Ori eu mai cred în statul împreună! Și prin urmare, riscul "violului" e mare. Persistă. Din toată această tărășenie am reținut, însă, ceva trist: starea de lașitate a părților, starea de turmă, indiferența și nepriceperea unora, schimbarea la față a omului după cum bate vântul, meschinăria ca fel de a viețui și supraviețui, starea de iremediabil, of-ul tardiv, sacrificiul inutil al înaintașilor, cărămida-n piept a "urmașilor", nimicul din nimic.
Împreună?... Pentru ce? De ce? Cum? Cât?... Știu că sunt idealist, chiar "poet", cum bine mă "apostrofa", cu gentilețe, o altă distinsă doamnă din acel platou, frumos și fascinant, al televiziunii respective care vrea să pară că are curajul de a fi, parcă, mai incisivă întru aflarea unor adevăruri. Am înțeles și mi-am simțit singurătatea pe aceste meleaguri. După doisprezece ani!... Toți anii ăștia am trăit un vis. Unul frumos animat de gânduri, dorințe și ambiții demne de mândrii naționale și internaționale curate. Îmi pare rău, tot mai rău, și nu atât de cei doisprezece ani frumos trecuți și petrecuți cât de zilele indecise care vin... Au venit!
Am crezut mereu că spațiul artistic, cultural, este și poate să rămână un spațiu în care orgoliile, în afara celor artistice, n-au ce căuta. Un spațiu în care frumosul unui adevărat și asumat ÎMPREUNĂ ne poate duce pe firul Ariadnei către un ÎMPREUNĂ puternic, indestructibil, performant, de mare viitor. Idealism, idealism, idealism... Idealist! Este mai lesne "pragmatismul" îmbibat în politici fals etnice, eșuate, bun numai pentru buzunarul politrucului și nicidecum pentru binele generațiilor viitoare, pentru prosperitatea Cetății. "V-am dat teatrul / Vi-l păstrați..." spunea bardul. Ei, și?... spune impertinenta și indolenta noastră clasă politică bucuroasă, fericită, dacă se poate, să nu mai aibă atâtea bătăi de cap. "Sunt atâtea alte lucruri de făcut, de rezolvat, mult mai importante decât problemele voastre de amărâți cuvântători!" Și poți s-o contazici când, aici, în țara asta, scroafa s-a urcat în copac iar prostul nu mai poate de grija altuia? Deci, dacă normalitatea presupune un "divorț"... atunci, asumat, așa să fie! Dacă nu... atunci, tot asumat, așa să fie!
Afară e ger. Aici e atâta poezie... Omul... Omul nu mai citește poezie... Dar măcar o parte din el tot ascultă de la noi, cei care continuăm să visăm colorat, emoția unui vers îmbrăcat în viața pe care o ignorăm cu frămâtări meschine. De la noi cei care continuăm să visăm poetic și să rămânem în contradicție de idei și opinii spre bucuria, câteodată perversă, a celor care trag cu urechea pe la mese, la vorbele histrionului "ambetat" de succesul ori insuccesul rolului, "amețit" de dragostea pentru profesie sub infuzia moderată a licorilor bachice. E greu cu artiștii!... Dar e infinit mai greu și mai trist fără Ei. Ajutați-i, deci, să înțeleagă, înțelegând toți că, ÎMPREUNĂ este VIAȚĂ și oricând baza unui principiu politic forte și de succes. Un Teatru unic și al tuturor, unde unitatea se exprimă tocmai prin diversitatea opțiunilor artistice și culturale este poarta către universalitate prin principiul viabil al multiculturalității. Atunci, oare, să fie cumva universul nostru chiar atât de mic și de meschin? Îmi sună în timpane, amuzant și ironic, versurile de început ale poemului satiric scris de George Topârceanu : "Mișu Șt. Popescu vrea să divorțeze / Lung prilej de vorbe și de ipoteze." Ceea ce îmi întărește credința că este ultima mea luare de poziție, oficială, în acest caz -aiurea- de "divorț" al clovnilor. Singurătatea mea cuprinde toată tristețea ce mă-nconjoară. Iată, sună a început de poem!... Prefer să rămân un "poet" împăcat cu gândul că revolta la români, fie și numai pentru un principiu de morală, este atât cât schimbi pampersul murdar unui sugaci (nou născut!) ori al unui nefericit paralitic. Oamenii inteligenți își știu apăra crezurile. Îmi rezerv, însă, DORUL după OAMENII care "clocoteau" într-un anume fel atunci când eu am ajuns aici. Mi-e dor de Domnul Ion, de Doamna Livia, de Doamna Viorica, de Domnul Marcel, de Radu, de Puiu, de Adi, de Paula, mai apoi de Ciprian și-a lui veșnică din foc scoasă castană, de Ionică, cum mi-e la fel de DOR de Doamna Agy, de Erno, de Csongy, de Emoke, de Doamna Katy, de Ervin, și atâția și atâția... și, mai presus, mi-e dor de tine, Mareșale!... Iată, acum pot să mărturisesc: îmi lipsește glasul tău tunet și cinismul inteligent însoțit întotdeauna de privirea-ți de fier înroșit în foc. Locul tău, ca și al meu, s-a-nzăpezit acoperit de omătul murdar al neputinței noastre de a conviețui deasupra propriilor interese... S-a terminat!... Iarna e lungă, lungă și... grea. Am înțeles. IMPREUNĂ e doar un VIS... poetic.... Rămân un "poet"!
