AM... N-AM

Am... N-am?... Am. Iar când n-am... tot am...
Şi n-am cât aş fi vrut să am, 
dar am atât cât, altfel, n-am...
Eşti mult prea sus de mine dus,
suflet pribeag de dragoste răpus!...
Şi astfel n-am ce-aş fi putut să am
cu tine, iar, o viaţă nouă-ntr-un apus:
tu răsărit de soare, strălucitor şi viu,
eu, o trăire renăscută într-un târziu.
Da, am! Şi-atât de multe n-am din acest ''am''
visat cu tine într-un an de ''n-am''...
Respirul meu eşti tu şi iarba care-mi creşte
a verde şi a floare de n-am cum am
şi n-am din cel-ce-încă-mai-iubeşte...

E noapte... Am...
Şi clopotul îmi bate lung a ''n-am''...
O, cât de mult voiam să mi te am
aşa cum niciodată n-am crezut să am!
Puterea de-a mai râde-n noaptea ce se sparge-n zi
şi dăruirea îmbrăcată-n frunzele-ntomnate-n poezii.
Dar... am atât de mult şi multe din ce n-am!...
Iar noaptea mea îmi bate iar a negru-n geam...
Am?... N-am?... Am!

DOR INADAPTABIL

Tu, prea târzia mea renaştere şi viaţă,
îmi eşti un Dor inadaptabil de tot şi de speranţă,
pe care îl visez chemându-mă mereu în depărtare
de sete şi de foame, de-a râsu'-plânsu' şi-a iertare.

Doar ieri ce îmi erai o fragedă copilă,
iar azi, o lacrimă pe obraz căzută-ntr-o idilă.
Ne... spusă, ne... trăită, ne... rostită,
dorită ca un foc, chemata mea Ispită...

Te chem, o, da!... Te vreau, o, sigur!...
Iar asta-i toată, viaţă!... Şi moarte, te asigur.
Eşti Dor inadaptabil jucat de sfinţi la zar,
să te iubesc, aş vrea, ca pe un mare Dar...

Să nu mă cerţi când vinul îmi mai curge pe gât îmbelşugat.
E doar neobosita-mi fugă de frică, de uitare, tăcere şi păcat...   
Eşti Dorul meu inadaptabil, cu mine, ce n-are cum să-ţi dea 
o simplă dragoste târzie pierdută undeva, departe, într-o stea.

Şi-n visul meu de fiecare noapte,
vorbesc cu tine în tăceri şi şoapte...
E noapte, da, şi zi, din nou, cu dor de tot şi toate,
tu, visul meu inadaptabil între iubirile-mi  uitate.