PRAGUL

Când te-am trecut în brațe pragul,
Nici nu știam că eu ți-s dragul.

Când ți-am luat în mână mâna,
Pluteam cu soarele, cu stele, cu luna.

Când ușa am închis-o după noi,
Afară lumea fulgera cu ploi.

Și am zâmbit... Tu ai tăcut;
Un rece-cald sub roba ta de scut.

Când părul ți l-am mângâiat,
Nici o privire, nici tremurat.
Și, doamne, cât de tare m-am speriat!

M-am aplecat timid... Ne-am sărutat...
Nimic, nimic!... Să fiu iertat.
Și-atunci pe pat te-am răsturnat.

Fâșii din haine ți-am făcut
Și foc de dor din roba scut.

Când buza ți-am mușcat, tăcut,
Te-am resimțit în mine un tumult!

Un prag trecusem, un altul lovisem,
Și am uitat de spaima ce-o avusem.

Te-am dezgolit de zgura timpului trecut,
Într-o-mpletire-n contopiri de ne-ntrecut.

Ca tu să fii din nou ce ai mai fost cândva,
Iar eu, încă o dată, să te sărut de undeva...

Din dragostea cuprinsă într-un Dar,
Din viața noastră renăscută iar.

Și te-aș mai trece pragul, nu o dată!
Să nu mă uiți nicicând și niciodată.

COLȚ DE RAI

Lăsat în abandonul meu de taină,
mă regăsesc cuprins de-o caldă reverie...
E atâta liniște și caldă armonie
în colțul meu de Rai unde aștept să-ți vină
și dorul, și dorința, și gândul din ispită,
și cântu-ți de tristețe, și geamătul de noapte,
în colțul meu de Rai cu mine regăsită.

Dar colțul meu e-un colț de fildeș,
o amuletă prinsă-n jur, la gleznă,
să nu mă pierd privind prea galeș,
în ochii tăi când verzi, când beznă.
Însă, în  al meu colț de Rai e doar lumină!
Și cu lumină te dezbrac de rău,
când fața mea-i ascunsă-n părul tău.
Și în lumină te-mpresor cu mine
mărturisind iubirea, covârșitor, în tine.

Și, Doamne-n colțul meu de Rai, din Raiul tău,
mă-ntorc la tine acum ca un târziu ecou...
Să mă primești, te rog, în colțul tău de Rai,
cu Raiul meu de vis, din dorul meu nestins.
Să mă cuprinzi și tu cum te cuprins-am eu,
iubindu-ne nebun cu sufletul aprins
de-atâta așteptare și-atâta necuprins.

În colțul meu de Rai, prin colțul tău de Rai,
și-n colțul nostru cald de mult atâta Rai...
E doar lumina ce ne-așteaptă-n 
ninsoarea blândă a florilor de mai.

Lăsat în abandonul meu de taină,
mă regăsesc. Și-aștept. Încă e iarnă.
La mine-n colț e Rai și atâta primăvară...

MĂ, SFINTE!

M-ai zăpăcit de cap, mă, Sfinte,
cu iubirea ta de pluș și de ispite!
Mă-nnebunești de fire, tu, mă, Sfinte,
cu pasiuni căzute-n sânii goi 
de fete și instincte.
Eu care mă las răpus de-o sfântă nebunie,
desprins de rațiunea mea acum pustie
ca să alerg desculț pe rouă și câmpie.
Eu care mă rup de veșnicie
ca să mă-ntorc la viața și dragostea-mi târzie.
Și tu mă pui să spun doar azi un "te iubesc"
când eu iubind am reînvățat să mai trăiesc?
Nu, mă, Sfinte, mă, icoană!...
Tu vii odată-n an și atunci în plină iarnă,
când Dorul meu m-așteaptă-n primăvară.
Tu vii ca să mă umpli de ridicol,
când marile iubiri îmi dau ocol,
când ochii dragei mele se înverzesc
atunci când tac și plâng cu "te iubesc".
Așa că, Sfinte, dragă Valentine,
îndemnul tău o fi de bine,
dar eu iubesc în fiecare zi frumos
și ziua mea în dor îmi trece așa duios,
că n-am nevoie doar de o zi
și nici de o lună, nici de un an,
ca să mă bucur mult de tot ce am:
un Dor, un Vis și o Speranță,
o Inimă curată prinsă-n viață.
Deci, de cap, mă, Sfinte, nu mă zăpăci
și nu mă-nnebuni de fire...
Durerea mea e prea departe
și-n gândul meu nici eu nu știu cum o să fie.
Dar vreau să fie!... Și o să fie...
O mare, mare nebunie!
E dor de viață, Sfinte
și n-am cum să mai stau  cuminte.

PRIN MANSARDE

În mansarda mea cu cărți,
ne-am iubi și pe pereți.
În mansarda mea cu cărți,
eu citesc, tu mă răsfeți.
În mansarda mea cu cărți,
Eu mă las, tu mă săruți...
Degetele-mi trec prin file,
tu mă gemi cu lacrimile.
Mă opresc între coperți...
Dorul nostru-i rupt din cărți!
Și mă las pierdut în vis
într-o dragoste târzie,
cu sărutul tău cel nins
dintr-un vers și-o poezie.
Iar sărutul tău mă arde
când îți prind obrajii-n palme,
gura ta mă copleșește,
trupul tău mă amețește.
Și mă uit pierdut la cărți...
Doamne, mai dă-mi încă două vieți
să cuprind tot ce mă-nveți,
c-o iubire din povești
și în moarte s-o trăiești!
Ochii închid, ochii-i deschid,
sufletu-mi cu dor l-aprind...
Of, în mansarda ta cu cărți
aș fi vrut să ne iubim!
Și acum și mai târziu,
și pe jos și pe pereți,
și-ntre file sau coperți.
Să rămânem și să fim 
într-un vis măreț și viu.
În mansarda mea cu cărți,
eu citesc... Tu mă răsfeți?

CARNAL

M-am săturat să ne iubim nebun sub dușuri,
și să ne bem din palme o lacrimă oftată.
M-am săturat să te dezbrac mereu de tine,
când mă dizolvi în pielea ta catifelată.
M-am săturat să mă topesc, și nu mai ține,
când prea e mare plânsul 
din carnea mea de doruri.
Aș vrea să te frământ amestecat cu lutul
sub ploile de vară nesfârșite,
să-mi umplu brațele și palmele cu tine
și sufletul să-l scot din nou din mine:
Poftim. Sunt eu. Așa. Din zorile ivite.
Să te lipești cu mine, nămol și fericire.
Abia apoi să ne iubim febrili
sub calde ploi din cerul cel senin,
din zori și până-n seară,
din primăvară-n altă primăvară...
Apoi, sub dușuri iar,
nebuni de drag, nebuni din fire,
din palme lacrimi și oftat sorbind,
cu carnea noastră doruri împlinind.
Și-acum, așa mi-e dor să ne iubim carnal
pe un cântec de suflet evadat în carnaval...
Și-acum, așa mi-e dor să te dezbrac brutal,
ca un bătrân viking barbar ajuns la mal...
Și, oare, poți tu înțelege acum
de ce iubirea noastră nu e fum?
E prea mult foc? Ne-așteaptă dușul!...
Să ne iubim cu gândul, cu sufletul, cu trupul.
Și-n nopțile tăcute să te-nvelești cu mine,
cu stelele, cu luna, cu dragostea de mâine...

IUBIRE DE ACTOR

Să te iubesc aș vrea
dar nu cu personajele din mine...
Cu toate că prin ele
mă tot adun să-ți spun
ce mult îmi este drag de tine...
În fiecare seară îmi așez:
în ochi o lacrimă,
pe frunte un soare,
pe buze un zâmbet,
sub fard durere,
în mână o floare...
Și-n gongul serilor târzii
nu încetez s-aștept ca tu să-mi vii.
Iar în tăcerea dintre două vorbe 
mă recompun să pot să-ți spun
că după tine sunt nebun.
Și când cortina cade iar,
luminile se sting încet, dispar,
mă reîntorc în scena goală
să tac, s-ascult, să plâng
cu liniștea din sală.
Căci nu mă-ndur să mă întorc 
în lumea gri și fără tine...
Atunci, din cer o stea încerc să fur
știind c-aștepți, prin ea,
să te cuprind cu mine.
Și mă trezesc, agale, pe străzile pustii,
tot repetându-mi trist:
"De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii..."
Însă cortina cade iar pe-un univers.
E așa târziu, e așa târziu...
Dar te aștept mereu... să-mi fii.

IUBITO...

Iubito - îți spun așa 
când strălucește soarele afară.
Iubito - te-adorm așa
când serile ne-apasă peste suflet.
Iubito - te-alint așa
când ploile ne plâng cu stele.
Iubito - te chem așa
când nopțile de veghe
ne sunt încă în lună.
Iubito - și-n zori de zi
te tot colind 
cu dragostea-mi nebună.
Iubito - și te cuprind așa
în dorul meu sălbatic și nestins.
Iubito - în zborul liber,
în care ne vom avânta,
e ca într-o viață nouă
de vis și paradis...
Voi smulge haina de pe tine
să te-ncălzești mereu 
și doar cu mine.
Iubito - ești flacăra 
ce arde ne-ncetat
în așteptarea mea 
din lunga-ți depărtare.
Iubito - în visul meu mă văd
luându-te din mine
ca pe un strop de rouă
ce ți-l sărut pe buze...
În visul meu, Iubito,
ne răsturnăm plutind
pe-un pat curat de fân
iubindu-ne nebun...
În visul meu, Iubito,
e-atâta nesfârșire
cum niciodată n-are să mai fie...
Iubito - îți spun așa
când sufletul e soare,
când dragostea e mare,
când luna mai răsare,
când inima-mi tresare,
când viața-i așteptare,
când dorul, neuitare,
când visul e chemare...
Iubito!!...

ATÂTA SPERANȚĂ!

Mă caut... Sunt jos.
Mă ridic... Sunt drept.
Mă întorc... Nu am unde.
Mă duc... Încotro?
Văd înainte un surâs
și un dor,
apoi un vis, o chemare...
Mă împiedic... Și cad.
Mă văd... La pământ.
Mă prind de suflet
scuturându-mă
de praful durerii...
Și iar mă ridic,
și iar mă îndrept,
și iar mai fac un pas...
Înainte.
Spre un surâs, un dor,
spre un râs de vis.
Sufletul îmi cântă
și plânge
a dragoste de viață
și nepăsare de moarte,
a foc ce mă arde,
a dor ce topește,
a clipă ce doare,
a floare ce moare...
Și doare cu dor,
și doare cu râs...
Mai doare cu plâns,
și un surâs...
E atâta speranță!