ȘI NINGEA... A ninge, ningere, nins..."Eagles."

    '83. Iarnă. Decembrie. Foarte aproape de ceea ce numim "Crăciun." O cămăruță cu niște băncuțe și mese cu tăblia melaminată, sordide, triste, reci, din lemn și fier. Pardoseala, mozaic. Beton. Pereții, crem palid. "Artefacte" kaki. În față, două ferestre meschine, cu gratii. Ora zilei... indecisă. Pe străzi, afară, oameni gri; umbre cu plase și capete plecate. Înăuntru, "acunși" aerului de libertate, doi-trei "rebeli" de nevoie și de ne-nțeles. Jur-împrejur..."Eagles". Suav, emoționând și stârnind la visare amestecată cu revoltă, rostogolind acorduri peste acorduri de pe rolele îmbătrânite ale unui hârșit magnetofon "Maiyak", la turația 16. Degetele noastre, ale celor doi, trei "rebeli" sfidători de sistem(!), vibrau pe corzi de chitări imaginare. Picioarele, în bocancii scâlciați, băteau ritmul tobelor, buzele șopteau, relativ concomitent, textul cântecului alături de solist... Și ningea!... Cazon. Ningea cu fulgi mari, apăsat și totuși blând, împăciuitor, înțelept și răscolitor într-o perdea lin-albă ca părul bunicilor ancestrali căzut peste creștetul nepoților în timpul poveștilor cu Zâne, Feți- Frumoși și Ilene Cosânzene...

  Privirea, fugită printre gratiile ferestrei mă purta departe, departe către "Hotel California" ca pe un      "New Kid in Town." Într-un oraș al unei libertăți niciodată câștigată cu adevărat. Motiv pentru care, acum, într-o cameră umbrită (relativ!) de geamul ce dă-n afară, fără gratii la ferestrele termopanate, îmi las gândul să alerge, viu, din prezent spre trecut (!) în viitor...

 Mi-e dor de "hotelul" sufletelor curate!... Și ningea... Ninge! Ah, '83 - '13... Ce "de - vreme!" Să plângă, așadar, chitările!... Amintirile despre vremuri urât de frumoase!...

P. S. (O poveste):

  Într-un sistem după care, cică, am tânjit ani și ani, iată-ne, acum, osteniți, vlăguiți, de multe ori umiliți de lipsa decenței traiului; într-un sistem specific nouă, se pare, ăstora care devenim unici în indolență, ascult o poveste. O poveste care trece mereu complet neobservată, fiind în afara sferei de interes a unei lumi tot mai rătăcită între tembelism și rinocerizare. Iată o istorioară (reală!) dintr-un sistem ce ar trebui dinamitat, pârjolit, îngropat. Povestea asta, de curând aflată, mă ține"prizonier" în "Hotel California", hotelul tinereții mele dintr-o vreme în care credeam că pot muta munții din loc... Un prizonierat în care-mi simt neputința și zbaterea de acum. Îmi place "refugiul" chiar dacă doare.

 Un OM, angajat serios al unui subsistem al Marelui Sistem ce se credea a funcționa impecabil, rămâne într-o zi în "suspensie". Așa.  Urmează: reorganizare, reinventare, revitalizare, reorientare, regândire profesionistă la "cote europene" și alte asemnea clișee contemporane. Concurs! Un soi de frecție numită evaluare-reevaluare. OM-ul trece, iar, prin două examene. Scris, oral. 10 (zece)! La scris. Pe aceeași temă, la susținerea orală... cade examenul. Subiectiv atunci când vorbim de oral! E drept, într-un singur fel oralul nu poate fi subiectiv.... Dar asta ține de alte estetici existențialiste și bucuria libertății... Prin urmare, anii de devotament și perfecționare continună, de pasiune și preocupare nu au mai contat. Dăruirea față de profesie nu mai interesează! Nu corespunde "noului profil", "omului nou." 48 (patruzeci și opt)  de ani! O vârstă încă frumoasă, nu? O vârstă la care mai poți să te îndrăgostești, mai poți să dăruiești, să iubești, să visezi... Infarct! Pur și simpu... Încă un OM lăsat de izbeliște de către Ăl de Sus pentru a ocroti nedreptatea de jos... De ce? Nu există nici o scuză. Vorbele -frumoase, altminteri- ale duhovnicilor ancestrali rămân hamletiene cuvinte: "vorbe, vorbe, vorbe." Și atât. Însă, înainte de pogorârea în groapa rece, printre lacrimile picurate ca o ploaie de vară furtunoasă din ochii unor fetițe-copile care nu puteau înțelege ce s-a-ntâmplat cu Tatăl, al lor Tată, iată, familia încalcă "regulile", protocoalele canonice (vai!) și impune, ca ultim salut, songul prieteniei, "Hotel California" în timp ce "hotelul" lui îl aștepta cu pământ reavăn la intrare... Sistemul democrat "ultraprofesionist" rânjea satisfăcut. Încă o victimă? Da! Proștii sunt întotdeauna cei care rabdă umilința...  Cei care acceptă să li se spună cum să trăiască, să iubească, să moară.

  "Hotel California" - este, într-adevăr, un cântec al Prieteniei dar și unul al Morții și al Iubirii.

  Iar afară, iată, iar, fulgi grei... Cad, cad, cad... Albi, albi, albi... Moi, moi, moi... Într-o iarnă nouă în care sufletele bântuite de nelinști și doruri se caută, se caută, se caută... Și ningea.... ASCULTĂ!...

NOIEMBRIE - TRISTEȚEA CLOVNULUI

     Stăteam, liniștit, la o masă, într-o cafenea măruntă și cochetă împodobită-n roșii pălării surprinse-n ilustrații alb-negru împietrite. Un pahar de vin roșu-sec, în față. Lângă mine, tineri. Artiști. Dornici de afirmare și de "mutat munții din loc." Îmi revăd, oarecum, tinerețea. În lupta mea continuă cu pericolul blazării -hiena, mereu la pândă- apuc să le spun să fie demni, hotărâți, determinați și să nu accepte, pe cât se poate, compromisul, să facă totul între granițele respectului de sine, de aproape, de muncă, de iubire, de viață și de moarte. Spun toate astea cu gândul la Copil. Al meu. Aflat acum, față-n față, piept în piept, cu realiatea vieții. Dură și frumoasă deopotrivă. Pe față și pe dos... Uneori mă încearcă un straniu sentiment de remușcare. Poate ar fi trebuit să-i spun mai des că viața nu-i întotdeauna ceea ce vede în jurul ei, acasă, în casă... Adică -din fericire- ocrotire, liniște, calm, relaxare, bucurie, încredere, prieteni  mulți, rari de nădejde și, din când în când, ploi. Și alea, trecătoare pe cât de necesare...

     Nu. Viața este plină de mizerie, de meschinărie, de troglodiți, impotenți, jigodii... Plină de perversitate, umilințe, slinoșenie. E zi de zi un rahat cu care ne spălăm dimineața, ne îmbrăcăm, îl mâncăm. Și, recunosc, de multe ori m-am bucurat, și încă mă bucur, că nu am la îndemână o pușcă, pistol, mitralieră, aruncător de grenade, să fac curat... Că se poate face curat și cu astea. Lună și bec! Și n-aș avea, cred, nici un regret. Poate că aș încerca chiar un ușor sentiment de eliberare în bucurie... Poate. La câtă nesimțire și imbecilitate e în jurul nostru, acum, nu, nu aș regreta... Zâmbesc. Căci, întotdeauna mă emoționez privind, vara, zborul fluturelui, din floare în floare, acompaniat de bâzâitul albinelor truditoare...

  Apuc să le spun tinerilor -printre puținii răbdători și dornici de cunoaștere- că e bine să-și urmeze visul, să aibă un ideal. Cu orice risc! Și asta pentru că, iată, au ajuns să facă ceea ce se presupune că și-au dorit să facă. Un motiv în plus  să nu accepte să fie călcați în picioare, să nu accepte să fie cârpa de șters a nimănui. Înainte de toate, să nu uite că fac ceea ce fac pentru că au fost alții înaintea lor care au făcut același lucru. Să nu uităm că, înainte de toate, suntem OAMENI și, da, "a fi OM e lucru mare". Chiar foarte mare. Cel mai mare!

  Îmi beau vinul (roșu sec!)... Apoi trag după mine, blând, ușa crâșmei-cafenea împodobită cu pălării roșii împietrite în instantanee alb-negru... Iar acum, iată, în "colțul" meu din a nu știu câta "casă" prin care-mi curg viața de nomad-artist, rememorez întâlnirea cu niște atât de tineri, dar frumoși, artiști având gândul la Copil. Copilul meu! ARTIST. La El și la lupta lui abia-ncepută cu viața într-o realitate deloc roză... Eheei!... "Dur, dur etre bebe."

   Mai beau un roșu vin, sec. Nu, nu sunt alcoolic! Am scăpat de ispită... De ispita asta! Dau doar "tributul" unei zile ostenitoare și lui Bacchus, zeul cel vesel... Și, totuși, regretul că nu am destul curaj de a-mi ține pe aproape o armă, mă sâcâie, uneori... Accept că, din păcate, cuvântul a devenit doar o armă metaforică, un exercițiu de eliberare în sine... Și-a pierdut puterea de a ucide. Poate e mai bine așa, nu știu. Oricum, eu mă rezum la exercițiul eliberării de apăsările luptei zilnice pentru supraviețuire...

   Sunt tot mai puține zile senine, însorite și tot mai mulți oamenii-indivizi care umbresc pământul de pomană. Dar poate e mai  bine așa! "Izolarea" asumată, "ieșirea din decorul" care nu-mi place mă salvează de condamnări definitive pentru că, oricum, nimic nu rezolvă starea de inutilitate într-o anarhie devenită concept și mod de a fi.

  În fine... Copilul, Viața, Sănătatea, Aproapele, OMUL... iată, rostul Iubirii. Un quintet esențial pentru minimul echilibru mintal. Altminteri, ispita armei devine periculoasă și zgomotul, deranjul făcut ar amuți pentru totdeauna zumzetul albinelor truditoare, ar frânge zborul zig-zagat al fluturilor omorându-le dulceața atingerii de florile deschise într-un  permanent erotism ancestral al vieții și al morții.

  De la profesie nu mai aștept nimic. Absolut nimic. Ea ține, din păcate, de oameni. Și Oameni sunt din ce în ce mai puțini, mult prea amestecați. Și mai ține de suflet, da, iar sufletu-mi mi-e spălat cu durerea tăcută a zilelor ce au trecut pe lângă mine și a celor ce-mi sunt atât de indecise în drumul întortocheat de clovn. Mă rog și Clovnului din mine să nu-mi ucidă zâmbetul împietrit pe buze și nici să-mi stingă, prea repede, lumina reflectoarelor din ochi...

   Și totuși... în liniștea umbroasă a sălii și a vieții, aplauze vă rog... Încă o dată... Ce drog, ce stare!...

   Mulțumesc dragul meu Clovn aciuit în aorta mea pulsând a nevoile vieții, mulțumesc!... Mulțumesc pentru că-mi mai scoți în față, în drum, Oameni frumoși, curajoși, dragi, ambițioși, speciali, îmi mai luminezi calea cu lumina ochilor lor strălucitori, senini, încinși în priviri intense, dornice, frământați -ca și mine- de taine nepătrunse agățate în "corola de minuni a lumii", de dorință, pasiune, poftă de viață, frumusețea de a dărui fără a aștepta nimic în schimb, tainic și unic, completând și împlinid întru bucuria sufletului...

  O fi bine, o fi rău?... Nu știu... E tăcere... Restul...