Noapte. Miez de noapte. Trecut... Nesomn, frământări, spaime, angoase, incertitudini, dor...
Camera hotelului mi-a devenit familiară. Intotdeauna am avut o dragoste specială pentru atmosfera camerei de hotel... Acum, însă, simt ca e prea mult. Din ce în ce mai mult... Chiar dacă, oarecum, farmecul este același: sentimentul aventurii și al unei libertăți interioare.
" De nimeni nu depand!..."
Sunetul de motan bătrân torcând, al unui vehicol, vibrează în noaptea de dincolo de fereastra camerei. Noptiera, din dreapta patului excesiv de larg, mă așteaptă cu medicamentele care trebuie să-mi repare sănătatea pentru a "mă ține tare." Iaca, mai obosesc și eu!... Chiar dacă încă-mi place să cred că-s "verde"... ( Hm, desuetă expresie; da-i noapte și gândurile-mi bat în geam...) Poate că din cauza asta ( și din cauza asta! ) și a medicației pe care sunt nevoit s-o iau, regulat, mă simt într-o continuă stare de veghe și de neputință.
" Banii cinstiți se câștigă greu!..." îmi spunea mama. Si, parcă, în noapte, o aud din Cer... O fi venit vremea?... Nu. Nici vorbă! Doar am bătut palma cu Dumnezeu și cu Diavolul, aici, pe pământ, să prind suta, în ciuda țigăncii care mi-a citit în cafea, la zece ani (!), că închei (...) la 76. Eh, suta!... Cu o condiție: să nu ajung un decrepit... Așa că, totusi, 76 rămâne "examenul de treaptă". Pentru prevedere.
Afară-i noapte și noiembrie. Cică, vine iarna!... In suflet am adunat, deja, cam multă iarnă. Curând, ca un artist util care am conștientizat (din timp ) că sunt, dau, iar, examen. Partitura îmi aleargă prin canalele rezonatoare ale sufletului și capului încercând să le vindece de nesimțirea unei boli suspecte și lejere, cred, dar care nu-mi dă pace nici de-al dracului. De-o vreme se ține scai de mine...
Cu ceva timp în urmă, în miezul serii ( că și seara are miezul ei...), m-a sunat un tânăr. Prieten nou. Om harnic, curajos, îndrăznet, hotărât, educat, inteligent și -încă!- visător. Artist. Recunosc, mi-a căzut bine. Ca atunci când Copilul meu nu mă uită... Am râs, bolind: ha, ha, ha... he, he, he... uoi... Mai stârnesc simpatie, cred, în rândul generației ce vine, vine. Nu-i pot spune "X" că mă duce gândul în căutarea "factorului" și nu toți, iată, sunt bolnavi de tembelism.
Imi place să cred -mă alint, na!- că n-am trecut chiar de pomană prin viață...
Mi-am salutat tânărul, noul amic Artist, agățându-mă de speranța că, poate, vom mai reuși să facem, împreună, lucruri de suflet și îmbucurătoare pentru NOI și OAMENI.
Simt, însă, uneori, oboseala mâncând hulpav din mine și din speranță... Da, greu se câștigă existența întru normalitate și minima decență, într-o lume de hiene și lăcuste. Poate că, da, "scapă cine poate". Dar eu nu vreau să "scap" așa... Refuz! Acum, încă o dată, când emigrantul din mine "emigrat" în atâtea suflete, de atâtea ori, în atâția ani, va trebui să se "răscolească", iar, în văzul tuturor...
Oare merită, totuși?
Dacă mă gândesc -și mă gândesc!- la prietenul -drag- profesor, căruia-i păstrez o vie și senină amintire pentru prietenia cu care m-a onorat, și înconjurat, atunci când nu însemnam nimic ( nu că acum aș însemna ceva! ) în "deșertul" ( aici, cu aspect de imensitate...) artistico-cultural, copleșindu-mă întotdeauna ( nu știu dacă și pe merit...) cu note bune, apreciative dar, mai ales, cu umorul lui profund și subtil, din care am învățat mult mai mult decât din cursuri, ar trebui s-o iau de bună, dacă nu mi-ar fi "grijă" de infatuare, zicerea șugubață, cântată și stropită cu un bitter din treizeci, către patruzeci, de plante macerate:
" Nu-i mașină ca Subaru,
Nici actor precum ......' "
Da' cum, încă - aiii, provincialul din mine, doamne!- nu m-am urcat nici măcar pe bancheta din spate a unui "Subaru"... rămân cu... Actoru'. Iți mulțumesc DOMN' PROFESOR!... Si, te rog, spune-mi, la tine acolo, între stele, cum e noaptea? Insorită?... Aici, jos, e noiembrie cu ceață. La Mama în Cer e albastru. M-am străduit să nu vă fac de rusine, ci numai de mândrie...
Si, totuși... La ce atâta zbatere în vorbe, vorbe, vorbe, rostiri, trăiri, râs, plâns, tăceri? Cui mai folosește?
E noapte... Nici măcar lună plină nu e... Doar EU. Burdușit cu non-sensuri și întrebări într-o profundă singurătate hoteliera, în luna lui novembre. Noapte. Simt că mi se-nfundă nasul... Asta, așa, ca să fiu liniștit...
Chiar e noapte... Noapte, noapte.
