Mi-am "răsfoit" blogul... Îl abandonasem. Mă gândeam chiar să uit complet de el. Însă ceva mă făcea să îmi aduc aminte că mi-a fost, o vreme bună şi aiurea, confident şi prieten de nădejde. Locul unde mă priveam în oglindă. Uneori îmi venea să mă sparg, mii de cioburi faţa să-mi fie, alteori îmi venea să mă sărut pe fruntea tot mai lată şi câteodată îmi venea să-mi trag o palmă; mai grea, mai uşoară după zbuciumul cuvintelor spuse, gândite, scrise. Şi m-am întors la oglindă ca un fiu rătăcitor care am fost şi care, se pare, continui să-mi fiu în ezitări şi ne-nţelesuri. Am şters-o cu inima să văd mai limpede în adânc de suflet... Şi am descoperit acolo un DOR... Un mare dor!... Şi-am scris cu roşul sângelui ce încă mi se mai zbenguie sub tâmple: "Mi-e dor..." Am şters apoi c-o lacrimă căzută. Dar dorul a rămas ca un cântec-geamăt prelung, acompaniat de bătăile unei inimi, ca-ntr-un blues nocturn al roţilor de tren ce sparg nedormite nopţi spre nicăieri, cu suflete care se caută, se caută, se caută... Da, mi-e dor... Tare dor... Am revenit şi... mai revin... cu un dor de viaţă din acest destin... Acum e doar o noapte de nouă primăvară...
