Dintr-o cameră-n chirie,
Te privesc pe geam cum zbori...
Pasăre măiastră, vie,
Pe pervaz să îmi cobori!
Să mă uit în ochiul tău,
Mângâindu-ți aripa,
Și plecând de lângă rău,
Să-mi vibreze iarăși clipa.
Să mă zbor cu tine aș vrea,
Ca pierdut în Univers!
Doar de-acolo să-ți scriu vers.
Despre tine, despre cea,
Despre alta, despre...ea.
Despre tot ce-a fost frumos,
Tolănit pe un nor pufos.
Mda... Mă dau lebădă, copil.
Lumea crede că-s labil.
Dar în mine râd și-acum,
De-mi cad dinții făcuți scrum.
Îmi plimb trupul voinicește,
Spatele mi se-ncrețește...
Îmi mișc capul haiducește,
Maxilarul se-ncleștește...
Hotărât mă simt mereu!
Chiar și-atunci când cad la greu.
Da-nchiria mea de casă,
Mândru pot să stau la masă.
Pot să râd, nimeni nu vede,
Pot să plâng, nimeni nu crede.
Pot să strig cu glasul stins,
În deșertul ăsta-ntins.
Gura mea e un pustiu...
Dar cândva voi fi iar viu!
Capul meu de om puriu
Încă poartă fistichiu
O tichie mărgărit...
Să nu uit că n-am murit.
Și-mi duc gându-n cele sfinte
Să-mi simt pofta neuitată.
Pofta asta cu ispite
Pentru o viață ce nu iartă.
Ochii-mi curg, gura îmi cade,
Părul fuge-n altă parte.
Osul doare, limba arde...
Mda... Tot citesc la mine-n carte
Despre unul care spune
Că trăiește-ntr-o chirie
Privind soarele ce-apune.
Iară gându-i stă departe,
La o pasare măiastră
Ca să-l zboare pe fereastră.
Și în urmă să-i rămâie...
Mărgăritul din tichie.
(Poftim, ce mai poezie!)
