Cad ploi peste mine ca într-o viață nouă,
Ca și cum m-ar plânge un Dumnezeu de rouă.
Și lacrima-i divină mă decupează-n două:
Pe tine iar în șase, pe mine într-un nouă.
Mă iau cu viața mea de mână și de piept,
Într-o călătorie-n care eu nu mai vreau s-aștept,
Nici ziua cea de mâine, nici noaptea mea cu stele.
Și-n drumul ăsta de Golgotă și Grădini,
Mă-ntorc la tine ca blânzii serafimi,
C-o spovedanie de respirări din gândurile mele.
Ți-e teamă, știu, și mie... mi-e fior!
Cu gândul meu te caut în nesfârșitul dor,
Tu, viața mea cea nouă, eu, sufletul pereche.
Te-mbrac cu mine din viața mea cea veche,
Legându-ne-n speranțe, curaj și multe vise,
Ca într-o zi să scuturăm din gândurile ninse,
O amintire caldă a unei iubiri neînvinse...
Dar Dumnezeu încă mă plouă cu dorul meu de viață!...
Și spovedania-mi îngheață-ntr-o lacrimă pe față.
Sunt EU... Ești TU... Ne suntem NOI...
Cu-n Dumnezeu deasupra noastră și sufletul în ploi...
Respir!...
