INTERLOPII UNUI TÂRG (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

 Interlopii unui târg

Au ajuns stăpâni cu sârg!

Manevreză un primar

Și un vice cocalar.

Peste urbe cade ceața...

Nici că li se rupe ața.

Niște neica ageamii,

Doctori în filosofii,

Idioți cu doctorate

Și cretini cu aparate,

Să conducă niște chestii

Ca să fure bani, isteții,

Fără frică și pretenții.

Primul și cu vicele,

Proști, cretini cu zilele,

Grandomani și idioți,

Îngălați și semidocți.

Unul grohăie-n TeVe-uri,

Altul e gonac prin parcuri.

Amândoi sunt mitomani

Și se cred doi supermani.

Pe cultură au vomat

O meduză zigomat!

Nici să crezi nu poți a crede.

Proasta-i oarbă, deci nu vede.

Nici rahatu-i pus în brațe,

Nici căcatul tras pe bețe.

Da' ne cântă unu' negru,

Cu tarafu' lui celebru

O manea, cică de doină!

Practic, n-are nici o noimă:

”Cu capacu' gata pus

Și biroul aranjat,

Parc-ar merge, numa' uns,

O catedră; bani în plus!

Dând afară un angajat.

Primu', mare împărat,

Ăla mic, mai scăpătat,

Amândoi trag sforile,

Purcinella să mai fie

Dascăl de... „filosofie”

Și maestră-n vorbărie.

Toți în cor să strige tare:

Cin' să fie, cin' să fie?!

Cine-i hoțul ăl mai mare?!

Ei, asta-i da, o nebunie!

Zilele și nopțile,

Furtul și hoțiile!... 

(Solo vioră și țambal,

Horă mare, mare bal!)

ȘLEAHTA (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

Pe cocioc, în plină baltă,

Lângă un mal ce stă să cadă,

Pe un râu la vale-n jos,

N-ai cum să nu fii nervos,

Când o șleahtă de jegoși,

De scursuri și de excroci,

Se dau șefi, „conduc” Cetatea, 

Tăind dreptul, libertatea.

Te sufocă-n legi cretine,

Punând fufe cabotine

Ca să-ți joace foarte pline

De orgoliu și prostie,

Cum că nu știm să ne fie,

Mâine, azi, un pic mai bine,

Pentru mine, pentru tine.

Că nu suntem pregătiți,

Antrenați și transpirați,

Pe registre antamați,

Ca niște copii crispați.

Ora-i sfântă, „legea” clară

Pentru viața... celulară.

Iară șleahta de jegoși

Se cred tari, periculoși.

Că toți binele ni-l vor!

Când ei grohăie în cor,

Râgâie și se deșartă

Peste cea rămas din artă.

Când pui „coadă de topor”

Să conducă un ciopor,

Nu mai poți decât să speri

Că ce-i azi n-a fost și ieri.

Imbecilii cei de azi,

Trebuie acum să-i razi!

Altfel, doi cretini și-o mândră țoapă,

Te aruncă gol în groapă.

Doi nemernici babardiști,

Cu parfum de securiști,

Și-au pus gând să rupă tot,

Doar așa, că cum, că pot,

Pe tarlaua lor, cu foc,

Să distrugă un cocioc.

Cociociștii stau umili.

N-au cuvânt, nu sunt abili.

Iară „mândra”-i cam focoasă,

Că-i pe veci directoreasă.

Până când, în ziua aleasă,

Nici crăiasă, nici mireasă,

Or s-o poarte unii-n lesă,

Ca s-o vadă pe metresă,

La TeVeu managereasă:

O fudulă semidoctă,

Cea mai proastă anecdotă. 

BALADA FĂCĂTORULUI DE ABUZ (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

 O, abuz, abuz, abuz,

Larg și mare autobuz

Ca să-ncapă bine-n tine

Proștii cu idei cretine.

Revărsări pe râu în jos,

Răzbunări de om jegos.

Se cutremură Cetatea

De tâmpeniile astea.

Se cutremură ființa,

Când conduce neștiința.

Oameni-s înțepeniți,

Amețiți și-nțeleniți.

Caută, timizi, să cânte 

Imnul nou de nou „părinte”,

Un „tătuc” cu fustă largă,

Să-și ascundă burta neagră,

Când mănâncă pe sub masă,

Ce i-a mai rămas de acasă.

Mai s-o bagi pe „doamna”-n morgă,

Chiar și-așa-mbrăcată-n togă!

Pentru asta musai glandă!

Nu pomadă cu lavandă.

Nici prea mult să studiezi,

Dacă vrei să mai schiezi

Iarna, liber și curat,

Primăvara, la arat.

Dar când proștii te conduc

Și un zâmbet e caduc!

Ochii goi, gura uscată,

Inima îngenunchiată.

Ori așa, mai bine crapă,

Măi, hienă fără zgardă!

Cușca să mi te încapă,

Focurile să te ardă!

Te-au adus golanii sus

Și în frunte mi te-au pus,

Ca-mpreună prăduind,

Hohotind și grohăind,

Viața asta s-o stricați,

La gunoi s-o aruncați.

Da-ntr-o zi vor râde alții,

Iar cei care-ți sunt în grații

Vor scuipa primii pe tine

Ca să scape de mulțime.

Vor pune cenușă-n cap:

„N-am știut că e satrap!”

Târziu nene, măi, nenică!

Burta ta deloc nu-i mică

Să te-nghesui într-o cușcă,

Să-ți jucăm „cine te-mpușcă.”

Joc haios și omenos,

Chiar de pare oneros.

Glonț în cap cât un abuz!

Apoi toți în troleibuz

Către casă, împăcați,

C-am scăpat de apucați.

Fii atentă „divă” proastă,

Bărbătuș cu roasă fustă!

Nu te da în bărci prea tare

C-ai să mori-necată-n mare.

Nu te da deșteaptă foc!

Te-ngropăm acum, pe loc,

Cu-ntrebări de clasa întâia,

Ca să-ți tremure bărbia.

Cu-ntrebări de altă clasă,

Că nu ești deloc aleasă,

Ci doar o golancă ștearsă,

Creier mic și minte arsă,

Dintr-o lume interlopă.

Nu te da fată de popă.

Cântă, dar, la altă masă,

Du-te, fă, la tine acasă!

Lasă lumea asta-n pace.

Bune, rele, noi le-om face

Să le scoatem în lumină,

Nopțile sub lună plină.

Să mai râdă lumea iar,

Că n-a fost totu-n zadar.

Du-te, fă, cu ai tăi cretini,

Grohăiți prin altă parte.

N-om fi toți numai creștini,

N-om ști „Legis” ca la carte,

Dar avem umanitate.

Du-te, fă, cât mai departe!

SCONCSUL, VIERMELE ȘI FUFA (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

 Sconcsul a ajuns primar,

Viermele, un vai-ș-amar,

S-a trezit viceprimar.

Pe cultură, numai ură!

C-a ajuns o barabulă,

O hienă doctorandă,

O fufă cu minte nulă,

Parfumată cu lavandă.

Cu privirea ei vicleană,

Creier mic și șmechereală,

Face legi, regulamente,

Sconcsului să-i mulțumească,

Prin multiple argumente,

Că pe post poa' să trăiască,

Că-i plătit, Doamne ferește!

Cât s-ajungă și lu' Vierme,

Să n-aibă de ce se teme.

Sconcsul pute tot mai tare.

Viermele-i retras cu mândra-i

Ca să-și curgă falnic dâra-i.

Fufa limite nu are,

Că doar poartă aprobare,

Să distrugă apoi să are

Imediat făr' de-amânare,

Niște morcovi, păstârnaci,

Pentru proștii de cârmaci.

Vai de ei dar și de noi,

Că-i vedem cât sunt de boi!

Și-ncolțiți de neștiință,

Acceptăm cu bună știință.

De ce oare? Nu mai știm.

C-am uitat cum e să FIM.

Când va trece? Iar nu știm.

Tot așa, că n-o să FIM.

Sconcsul, Viermele și Fufa,

Nu-s Veneția! Ci... tufa!

Buruieni ce-au răsărit

Peste omul rătăcit.

Bălării care sufocă

Prin banii ce și-i alocă.

Să se spargă în figuri,

Că sunt șefi cu anverguri!

Cu batjocură și ură,

Și prea multă incultură.

C-asta-i ordinea cea nouă,

Pus-acum ca să ne plouă.

Și ne plouă tot mai tare,

C-am căzut blegi, în uitare.

Iară porcii ăștia grohăie,

Scurmă-n draci și hăhăie!

Groh, groh, groh și pleosc, pleosc, pleosc...

Da-ntr-o zi va fi cu „trosc”!

Iar atunci, tu, Sconcs, tu, Vierme,

Vă luați Fufa sau Tuta,

Și-nsoțiți de niște flegme,

Vă vom șterge toată mutra!

CEI DOI PÂRȘI Ș-O PURCINELLĂ (din ciclul N.O.D. - Noua Ordine Dezordine)

 Cei doi pârși cam puturoși,

Șmecheroși și unsuroși,

Scurmă-n mlaștină voioși,

Bucuroși și belicoși,

Tot frecându-se pe burtă,

Excitați de-aceeași tută.

Că și-au pus planu-n mișcare!

Iar ca ei nimeni nu are

Un tupeu așa de mare

Și-o prostie până-n zare.

Iară tuta-i fericită!

Purcinella cea vestită,

Grohăind întărâtată,

Că acuma-i înstărită

Și național vestită.

Că-i tălâmbă și fudulă,

Dând din cur ca o pendulă. 

Tot băgând la burdihan,

Ca hoarda lui Gingis-Han.

Să-și mai umple mațu' gros,

Că are un birou frumos.

Cei doi pârși și-o dau în vânt

Și o țin tot într-un cânt:

„S-aruncăm totul la dracu',

Să se mire acum tot natu',

S-aruncăm totul la vale,

Nimeni să ne stea în cale!

În cultură și-n condus,

Târfele sunt la produs.

Noi suntem noii Mesia!

Să ne țină veselia!

Purcinella noastră-i mare,

Și-n prostia ei e tare.”

Ține, cum, că a adus,

Înovația-n condus,

Impotența pe un mal,

Ce se surpă în aval

Să îngroape un altar

Ca să pună un avatar,

Câștigat noaptea la zar.

Să-i scoții dinții c-un par! 

Da' pârșu'  mare-i cam burtos,

Iar cel mic e găunos.

Și-amândoi se cred vieri,

În călduri încă de ieri.

Purcinella stă la mont,

ca o vacă-n ciotu' bont.

Și lovește din copită,

Cotropită de ispită,

Să se dea o lebădă,

O copilă fragedă,

Dar chitită a fi șefuță,

Ăl de sus să-i dea steluță.

Că doi pârși, cam puturoși,

Șmecheroși și găunoși,

Scurmă-n mlaștină voioși,

C-au pus scroafa în copac!

Peste restul?... Un capac.

TRENUL VIEȚII

 Am îmbătrânit, Iubito - Viață arsă,

Nicicând vreodat' a mea mireasă.

În trenul vieții încă o dată,

M-aș legăna cu tine noaptea toată.

Și-n gările prin care am trece,

N-am mai lăsa iubirea să ne plece.

Am îmbătrânit, Iubito - Viață...

Din părul meu acuma nins,

Au mai rămas doar fire de paiață,

Iar pe obraji cărările de plâns prelins.

Nici dinți în gură nu mai am,

Să mușc din sânul tău frumos,

Căci am îmbătrânit, Iubito, an de an,

Vibrând mereu de un dor duios...

Acum în gară e pustiu

Și trenul vieții este gol.

Departe ești, așa te știu,

Iar eu jucând ultimul rol.

N-am fost nimic, decât un om.

Am construit o casă, am pus un pom.

Nu m-am gândit la mine niciodată,

Mai mult ca azi din ziua cea uitată.

Păstrez și acum un gust de viață-n gură,

Când trenul alerga pe căi de fier și zgură.

Și m-am întors încet singur în gară...

Tu înapoi la tine în celulă,

Iar eu la mine, trist, în bătătură.

Sădind un pom, crescând un om,

Am mers prin viață ca un clovn.

Ca să mă-ntorc cu gândul într-o gară,

Sperând ca trenul nostru să apară.

Am îmbătrânit, Iubito - Viață.

Din sufletul meu de paiață

Îți dăruiesc o primăvară-n rouă

Și toate nopțile cu lună nouă.

Iar când trenul se aude șuierând,

La tine vin, să știi, cu sufletul plângând.

E dorul meu de viață, femeia mea mireasă,

E clipa cea de moarte, iubita mea aleasă.