POEMUL SCRISOARE.

    Azi, recitind acest poem, m-am gândit -mult!- și m-am decis. Îl aștern aici. De ce? În primul rând că este deja publicat și în al doilea rând pentru că OMUL care a scris gândind aceste rânduri-suflet este peste putința noastră de a-i percepe adâncurile. El este OMUL care a făcut enorm pentru mine cel de astăzi, el este OMUL care mă enervează când uită că nu-mi place umilința gratuită, dar de dragul măruntei diferențe de vârstă dintre noi ori a ierarhiilor, iată, trecătoare și mereu neimportante, o accept când vine de la el dublată de un zâmbet ascuns de satisfacție, și îmi place să cred în regretu-i înăbușit. El, OMUL-PRIETEN fierbinte (cald e prea puțin pentru el) atunci când viața, sufletul și sănătatea-ți sângerează și nu știi de ce, el, OMUL pe care l-aș snopi în bătaie frățească dacă nu l-aș îndrăgi pentru ceea ce este atunci când ESTE.

  Da, el, OMUL care mai crede -eronat!- că actorul, de pildă, este "doar un animal care trebuie condus cu biciul iar dacă nu e chiar așa, sigur este un incult și un ignorant" uitând că el, ACTORUL, prin sudoarea frămâtrărilor sale, îi împlinește și îi desăvârșește visul, și prin vis, pe EL. Da, el, OMUL care dezamăgește iubind și care răsplătește urând. Da, el, OMUL care nu uită și pârjolește atunci când, singur, își alege momentul.

  Dar pustiind mereu rămâne fără apă, fără hrană, fără vlagă, fără... fără... fără... viață. Și totuși, îl RESPECT foarte mult pe acest OM și n-am să-i dezvălui numele tocmai pentru a face mai interesantă lectura POEMULUI pe care l-a scobit în suflet spre a-l așterne mai apoi pe o hârtie. Hârtie prea puțin onorantă pentru acest OM care se războiește ca un bătrân hidalgo cu morile de vânt, din el și cu el, prin cei care se încăpățânează să-l admire, să-l iubească așa cum e sperând mereu că va fi, într-o bună zi, întocmai cum trebuie atunci când știe că e necesar să fie.

  Fiind un ARTIST a scris pentru ARTIȘTI. Și a scris, iată, atât de cuprinzător. Citiți! Doar citiți. Simțiți. Și nu vă mai puneți întrebări. Cu prieteni sau fără ei viața ne este întotdeauna așa cum ne-o facem... singuri.

                                 SCRISOARE  DE  DRAGOSTE

                                          (actorilor, la 45 de ani)

                                  Actori, urmași ai lui Ioan Vodă

                                                                - ce cumplit e!

                                  Vă sfâșiați cuminți în cele patru zări;

                                  Unii pândesc un val să-i ducă în "elite",

                                  Alții aud -în lacrimi de pălincă- mări...

                                  Dând cep ades cu sufletele-n lemnul sfânt,

                                  Voi pierdeți vise, patimă, iubiri și vieți

                                  Și numărând replici și roluri, câte sunt,

                                  Adesea trageți noaptea peste dimineți...

                                  Aveți un drac în voi, în orice caz,

                                  Că prea trăiți ca să fiți storși de amintiri

                                  Și-atunci când spectatorii și-alți vampiri

                                  Vă iau la palme, mai întoarceți un obraz...

                                   Ne învățați, modest și benevol

                                   Cum poți, firesc, mănușă să îmbraci un rol;

                                   Cum să ajungi vedetă, chiar timid;

                                   Cât bucură aplauzele!... Cât ucid...

                                   Nu monopolizați frumosul și urâtul;

                                   Voi doar zădărniciți amarnic clipa

                                   Și-atunci când încercați să ridicați aripa

                                   Vă-ntindeți -pe butuc- respectuos și gâtul...

                                    P.S. (trist)

                                    Nu vreau să dau dovadă de cinism

                                    (Cu atât mai mult că-i vorba de o cină)

                                    Dar, dac'o fi, nu-mi puneți mie vină

                                    Și grijă-aveți la cap -că nu ne doare-

                                    Să nu ne punem singuri lumânare!

                                    Doar pentru că așa avrut norodul

                                    (Mânat de-un brusc și straniu mimetism)

                                    Să fie musai ket în loc de egy,

                                    Să nu cântăm cu "La mulți ani!" prohodul

                                    Și să se schimbe cina în priveghi!

                                    Și ar mai fi morala -de se poate-:

                                    Ăst Teatru nu-i slănină!...

                                                                     (Să se gate)...

                                     P.P.S. (optimist)

                                     Voi nu puteți fi oameni,

                                                      Vreți, nu vreți!

                                     Astfel n-ați fi putut trăi

                                                       Atâtea vieți;

                                     Sunt sigur că și la 80

                                     Ne-om întâlni!

                                                       Ori la bufetul gării,

                                     Ori -cei aleși-

                                     În zarea lumânării!...

CA O FABULĂ...

Un fudul și-o gâscă surdă

stau pe tron și-asistă-n tindă!

Mândri. Docți. Dar proști grămadă.

Spun că oile se dau în stambă.

Un berbec și-o rață bleagă

stau rânjiți. Nu-s nici de-o treabă.

Și un vultur-pițigoi

se răstește-n gol la oi.

Oile, cum blânde sunt,

nici n-au dres, nici n-au făcut.

Stau pleoștite-n loc... tăcute,

Mâine, iar! Tot pe făcute:

încă un pupat și-un lins;

ce e drept, cam neplăcute...

Doar o dropie-nțeleaptă

mi-a șoptit discret: "așteaptă."

Și-a plecat "fâl-fâl" din pene,

cu-nțeles... ascuns sub gene.

Cu prostia, fudulia...

și cu gura lui porcină,

încrezut cu-a lui plăpândă,

stă ca gâsca mut la pândă.

Hai, înc-un cântec și-o plăcere,

să murim cum ni se cere!

Iar în barbă râdă-și popa,

că i s-a dansat cu "hopa".

Nici ca azi nu-i până mâine!

Oameni buni, murim în rime.

Deci...

Un fudul și-o gâscă... sură...

azi, pe tron, ne-au tras-o-n...

LEMN DE FOC - Adrian Păunescu

Și va veni o vreme, când toate se vor spune

Și ce-i banalitate, va deveni minune

Și va urca iubirea la rangul ei cel mare

Și am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Și ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,

Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne

Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină

Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Și când se lasă noaptea pe noi ca o arsură

Cu florile nebune, să te sărut pe gură...

Tu însuți mă vei pune pe foc, cum se cuvine

Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.

Și n-ai să știi probabil, prin crivățul de sânge,

De ce se uită focul în ochii tăi... și plânge...

NEDUMERIRE...

Mă uit în față...
Văd un Prost.
Mă uit la stânga...
N-am nici un rost.
Mă uit în dreapta...
Parcă n-aș fi fost...
Hmmm?!...
Și iar mă uit,
profund și înghețat,
în față,
lung, și oarecum
contrariat...
Și văd un Prost.
Mă uit în sus...
Zic, Doamne,
ce-ai de spus?
Eu, oare, chiar mai am
vreun rost?
Căci, Prostul meu
se vrea  Iisus, 
dar asta nu e deajuns.
Nu-i nici înfocat 
și răsvrătit ateu.
Este un Prost.
Mă uit în stânga...
Fără rost.
Mă uit în dreapta...
Ce a fost?
În fața mea...
E doar un Prost!
Și, oare, Doamne,
eu mai am vreun rost?
Hmmm...

"PLECAȚI DE AICI !"

       Azi am înțeles că atât portocaliul cât și roșu, galben, albastru, verde-măr, mov și orice altă fostă și viitoare culoare, amestecate, dau tot o singură nuanță: cea a unei vome sănătoase eliberată în spasme violente din profunzimea viscerelor în care s-a adunat toată neliniștea, nemulțumirea, umilința și regretul că suntem așa cum suntem și nimic mai mult.

   Mâine, ca la  mai tot românul, este, îndeobște, zi de... plăți ce nu mai suportă amânări. Adică, rate, chirii, facturi, facturi, facturi... Ceva normal. Asta, bineînțeles, dacă dispui de numerar; atât în buzunar cât și în cont. Și, cum majoritatea avem buzunarele sparte și umplute cu vânt iar conturile cu iluzii se poate bănui starea de "neputință" națională. Mă număr și eu printre cei care alcătuiec procentul majoritar de populație al acestei țări de izbeliște, al unui popor mut și surd până la prostie.

   Însă, tot azi, am mai înțeles că, în general dar și punctual, în detaliu,  aceste chestiuni la "ordinea zilei" țin de gospodarii locului, ai cetății. Deci, muțenia, surzenia ca și nesimțirea și obrăznicia se divid, se regionalizează. Și, câtă vreme, în țara nimănui și-a vânturilor de pustiire, un președinte obositor și "populăros" îmi behăie printre cinci "ââmââăăăăă, ââmmââăăă" despre pericolul iminent al desfințării statului de drept -vai, de noi!- iar ceilalți politruci colorați se încaieră într-o scremută luptă malignă, eu -prostul național- mă scobesc peste tot pentru a găsi o lețcaie să pot închide, temporar, gura guițătoare a creditorului, mai mult pungaș decât prieten cinstit, care mă copleșește cu mesaje de "bunăvoință" să înțeleg pericolul capital la care mă expun dacă nu plătesc dările la termen... Căci, ei nu înțeleg ce înseamnă să nu îți intre salariul la timp, ăla sfrijit care este și cât este, și să aștepți zi de zi, ca un ceșetor, în fața bancomatului, da de, da de, da de... dă, Domnu',  atunci când politrucu' național-funționar găsește timp și aplecare către muritorul de rând...

    Păi, nu plătesc! Nu! Și nu din vina mea. Și nici să tac nu pot... Nu mai pot! Eu "leul atipic", după ușurința concluziilor unor nepăsători, nu mai tac. Căci, nu mai pot să privesc la toate otrepele, libărcile, larvele, râmele, oxiuri politruce, la toți fudulii care pozează în excelențe, cum o "freacă" în mână spre a-ți arunca în față, plini de satisfația șefuțului bălos ajuns la apogeu, mizeria  lor scârbavnică de "ales al cetății" și, prin urmare, "al cetățeanului" pe care-l păstorește ca un prea-fericit plesnind de bunăstare cuvios-aurită. Niște obedienți, niște păduchi lați, niște făcături obraznice,  niște putori ordinare, niște otrepe!

    Dar la ce folos să mă enervez?... După atâția ani nici cu inima nu stau normal, nici cu auzul, nici cu gândul și nici cu mintea... Complicată devine viața...  Și pentru ce? Pentru niște aplauze? Pentru niște cuvinte, pentru niște tăceri, niște stări, emoții? Iluzii! Pentru ce atâta hrană cu rahatul existenței? Cultura-cenușăreasă siluită, sodomizată, sexoralizată până-n esofag, batjocorită de toată șleahta asta de scursuri care-și spun clasa politică; diriguitori, șefi, șefuleți și șe-fuți... Și? Doare... Și? Plângem pe ascuns... Și? Ne îmbrăcăm de la second-hand, mâncăm de la second-hand... Și? Majoritatea trăim de azi pe mâine... Și? Ne luăm căței să nu murim de singurătate... Și?... Și?... Și?... "Sunt și alte meserii pe lumea asta!" - se vor arunca unii cu concluzia-ntre buci. Exemple? Noi?... Nu!... Curvele, poponarii, pungașii, interlopii, maneliștii, cocalarii, fotbaliștii, corupții, politicienii... Ei, da!...

   Să mă enervez, deci?... Și?... Nu.Voi plăti când voi avea. Când pe cardul ăla nenorocit se vor picura banii de subzistență... Asta-i țara în care trăim! Frumoasă foc și putred de puroiată. Canceroasă! Să mă mai enervez? Nu, căci aș muri prea repede și încă mai vreau să trăiesc, să simt, să ard, să zbor, să plutesc, să privesc, să vorbesc, să șoptesc, să tac, să mă plimb prin parcuri, să... să... să... și iar să. Dar aștept cu acriboșenie clipa, momentul divin în care să-mi las pe mutra lor porcină toate secrețiile enervantei mele sinusite care mă surzește constant și sigur doar pentru nevinovata mea ambiția de a-mi face onest, cinstit, dăruit, datoria, profesia, în fața celor care încă mai așteaptă (încăpățânați și ei!) ascultând și privind la noi, un semn. Semnul normalității într-o țară normală, curată, cu oameni devotați aproapelui, cinstiți, muncitori și serioși. Până atunci, însă, tuturor politrucilor naționali, regionali, locali și de pretutindeni, acestei pleve, acestei plăgi canceroase, le ofer în dar, ca o suliță-n inimă și-o țeapă-n cur, următoarele versuri fabuloase pe care le-am auzit spuse de un uriaș Artist al neamului. Iată și luați-o... cum doriți. E gratis!

"Plecați de-aici!

Ați luat o țară de mai mare dragul,

și ați distrus valorile și steagul.

Plecați de-aci!

Mimați respectul pentru cele sfinte,

dar vindeți și biserici și morminte.

Plecați de-aici!

Ați pus nenorocita voastră labă

pe-această sfântă țară basarabă.

Le știți lui Lenin și lui Stalin taina,

și-mpingeți Bucovina în Ucraina,

așa cum ceilalți, înghiți-i-ar malul,

ne-au umilit negustorând Ardealul

s-ajungem colonia de ocară,

care să-și ceară scuze în maghiară.

Plecați de-aici!

Și nu albanizați această țară

făcând pe democrații cei cucernici,

CHRISTOSUL MAMII VOASTRE DE NEMERNICI !"

VIS

Zac cufundat în noianul de vise

și mușc nesătul din fructul oprit.

Ah, desfătări în desfrâuri aprinse,

aduceți-mi aripi și inimi fierbând

de-o poftă nebună 

și-un plâns zguduit!

Să zbor și să ard,

să sorb fremătând

potopul de lacrimi virgine

râzând!

Să beau!...

Să beau să mă-mbăt

de clocotul poftei,

cu setea nebună

în foamea ispitei,

cu capul pe-un pântec

și mâna pe-un sân,

iar ochii să-mi cântec

himericul imn

când gura își plimbă

sărutul sublim

pe coapsa felinei

și gura silfidei...

O, clipă ferice!...

Aș vrea să mor,

aș vrea să trăiesc...

Etern echivoc

în pasul pe loc.

Hai!... Hai!... Hai!...

Vino cu mine,

sălbatică Nimfă!...

Marea de nori

prăvălind-o pe noi,

scutură-ți păru-n

oceanul de stele

și lasă-ți piciorul

să-mi mângâie trupul...

Sărută-mă Nimfă,

molatec și leneș,

alintă-mă-n caldă dorință...

Aș vrea să adorm,

să fiu neființă

și voalul să-l am 

din florile pletelor tale...

Doamne!... Drace!...

Vreau să îți ard cu buzele

sânii,

și dinți-mi să-ți lase pârâuri

de foc.

Trupul și carnea se scutură-n

Tine.

Adorm... Plutesc... Visez...

Mă topesc...

și totul sfârșește odată cu...

Mine.

ERA - NEW

          Aseară, stând la povești mute cu surda mea ureche dreaptă, am primit un gând surprinzător-plăcut și profund de la un tânăr pe care-l admir și-l apreciez mult și căruia îi prevăd un viitor pe cât de frumos pe atât de frământat și tumultos. Căci, tocmai în asta constă frumusețea!...

    Iată că, într-o "eră-nouă" năpădită de dinamism și nepăsare există tineri care înțeleg că  -în cazul de față-  Artist autentic înseamnă și Atitudine. Chiar foarte multă atitudine! Tocmai "era-nouă" o cere, o impune prin însăși abrutizarea la care ne supune. Atitudinea tânărului mi-a plăcut, îmi place, o susțin și rezonez cu ea. Neliniștea lui reclamă! Iată, "noua generație", în "era-new" regăsește seva vieții în ancestrale rădăcini. Nu-i va fi ușor dar asta, deja, e poveste pentru copii căci, "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte" sunt și rămân  "Sfântul Graal" al Omului ce îmbracă veșmintele șamanului damnat, Artistul.

  Așa că, având acordul autorului, m-am decis a "tipări", aici, gândul frământat care anunță neliniști (creatoare!). Este tânărul meu confrate, "damnat", dintr-o "eră-nouă", izbit de aceleași eterne căutări și întrebări semn că asumarea trecutului rămâne speranța unui viitor real. Citez, așadar, în integralitatea gândului exprimat, din  -să reținem!-  Eranio Petrușka :

    "Când Dumnezeu a făcut românul l-a izgonit din grădina Edenului și l-a trimis în țara lui Escu fiindcă gustase din mărul cunoașterii, iar la hotarul Edenului a pus niște heruvimi de strajă care să învârtească o sabie învăpăiată să păzească drumul care duce la pomul Vieții. Românul, închis în țara lui Escu, știa de bine și de rău. Când gândea bine era rău dar când gândea rău și făcea rău era bine...

    Când era în grădina Edenului românul era gol. Și a aflat că e gol abia după ce a mușcat din măr. Era gol dar era plin de caracter. În țara lui Escu s-a hotărât să fie îmbrăcat dar condiția era să se lepede de caracter..."

   Concluzii?... Se simt, se văd cu ochiul liber, se aud chiar și cu urechi surde, sunt palpabile chiar și pentru ologi ori nepăsători. Iar pentru tânărul Eranio al "erei-noi" ăsta e doar începutul unui continuu sfârșit aflat întotdeauna înaintea noastră căci, adevăr grăiește neobosita gură a Ecclesiastului: "Ce folos are omul din toată truda lui cu care trudește sub soare? Un neam trece și altul vine, dar pământul rămâne totdeauna... Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!" Atunci? Hai să ne imaginăm că avem în fața noastră o imensă oglindă... "Oglinda" lui Shakespeare. Ei?... Și uite cum "rostul" apare și drumul capăt un sens!...

    E Duminică afară și Soare înăutru... Clopotele bisericilor năpădite de obtuzitatea lumii își cheamă turmele în strungă... E o îmbulzeală decrepită cu parfum de ignoranță și neînțeles încât mă identific cu un Quassimodo însingurat purtând icoana Esmeraldei lui în suflet și în dangătul-vaier al clopotului lui Dumnezeu, într-o "era-new" în care mă luminez atunci când în surda mea ureche dreaptă bat, ca niște berbeci în poartă, cuvintele-atitudine ale unor tineri care înțeleg ROSTUL.

    Mulțumesc, Eranio!

E MIEZUL NOPȚII...

E miezul nopții iar
și plouă-n geam cu liniște
nocturnă...
Atâta somn e-mpreajma mea,
și-atâta depărtare,
că nu-mi pot ține ochiu-nchis,
nici inima prea tare.
E miezul nopții adânc și trist,
afară plouă plictisit...
Ascult bătaia liniștii în geam,
a rugăciune și iertare,
că nu-mi pot ține ochiu-nchis,
nici sufletul în soare.
Și...
E miezul nopții iar...
Și iar... Și iar... Și iar...
Ziua.

INTERVIU, decembrie 2013, SM.

Cultură - Informatia TVwww.informatiatv.ro

      O discuție frumoasă, sinceră, directă, discretă acolo unde se impunea, în compania unui moderator  (Doamna V. Shibata) plăcut, inteligent, subtil... Un gest făcut cu delicatețe pentru o televiziune de calitate. Încă o dată, recunosc, orașul care m-a adoptat acum 12 ani, mi-a oferit și îmi oferă, încă, o atenție măgulitoare... Mulțumesc cu mult respect și considerație.

DE CE?...

De ce m-ai făcut, Mamă,

într-o lume ce-o detest?

Mai bine mă nășteai un porc,

să grohăi turbat scurmând prin mocirlă.

De ce m-ai scuipat, Mamă,

să port stigmatul urii

când aș fi putut s-ofer

o iubire-ntr-un albastru cer?

De ce m-ai lovit, Mamă,

să port durerea-n suflet și-n sânge răzbunarea?

De ce-am crescut, Mamă,

ca un gând mărunt luptându-mă să par

ce n-am cum să mai fiu?...

De ce există "Nu",

de ce există "Da",

etern-antinomie în existența mea?

De ce nu pot iubi atunci când doar urăsc?

De ce nu pot muri atunci când, încă,

mai trăiesc?...

De ce?... De ce?... De ce, Mamă, de ce?

De ce mă simt din nou bolnav de nu știu drumul

pe care să apuc?

De ce mă simt inert în clocotu-mi de viață?

De ce nu pot să plâng cu-n Dumezeu în față?

De ce, Mamă?

Mamă bună - rea de bună

Dintr-o stea tăcută și nebună...

Doamne, învață-mă să cred

simplu și direct!

Nu mă mai pune să simt că sunt mic-nimic

și prea meschin.

Doamne, dă-mi puterea înaltului Tău crez,

să pot vedea lumina adâncurilor mele!...

De ce, Mamă, n-am tărie

când simt că ea există?

De ce, Mamă, nu ești Dumnezeu?

De ce, Mamă, rămân copil mereu?

De ce, Mamă, 

timpul ăsta trece cumplit de tare peste noi?

De ce?... De ce?... De ce?... De  ce?...

Doamne!... Doamne!... Doamne!...

Unde ești... 

Tată?!!!...